Am
deschis ochii si m-am regasit in sarcofagul de cristal…Trupul meu este cuprins
de o moleseala necunoscuta si mainile imi sunt greoaie…Ma ridic in capul
oaselor si il vad pe Kael ridicandu-se in acelasi timp cu mine. Cetele de
ingeri stau si privesc cu mirare spre jocul de lumini din miezul duhurilor
noastre.
De
indata ce am parasit sanctuarul culorile au inceput sa palpaie din ce in ce mai
incet, pana s-au stins, iar incepatorii au abadonat rand pe rand locasul,
lasandu-ne singuri. Am inceput sa zburam razant pe deasupra norilor purpurii,
tinandu-ne de mana si bucurandu-ne de ultimele clipe de libertate si cunoastere
absoluta.
Uitarea,
cea mai mare pedeapsa si cea mai crunta urgie, ameninta sa ne desparta, de
indata ce norii Opalului se vor colora in sangeriu. Nu mai este mult si va trebui sa renunt la
inaltarea printre ceruri si sa aleg pamantul, ca o taratoare blestemata sa
muste tarana…Nasterea mea s-a inscris sub constelatia Dragonului, intr-o zi
primavaratica, undeva spre ultima suflare de gheata a iernii si aparitia
primelor raze de soare…Anotimpul sub care ma voi incarna va fi un tablou al
naturii mele duale, care va vesti inca o data lupta dintre lumina si intuneric,
intre tenebre si soare, frig si caldura, pierdere si binecuvantare. Am oftat
asa de tare incat am izgnonit norul albastru din fata mea si l-am facut pe Kael
sa intoarca capul.
Pelerina
ii flutura in bataia unui vant usor si pletele ninse de alb ii sclipesc in
lumina templului ivit in fata noastra. Ne-am coborat incet pe acoperisul lui,
apoi am sarit direct in curtea pavata cu marmura stralucitoare si ne-am ascuns
aripile.
Acolo
ne intampina o legiune de soldati imbracati in armuri din argint ceresc,
incinsi cu sabii late si purtand cizme cenusii, metalice. Au prinse de umeri
stele de lumina si coifurile albastre imi vestesc ca sunt unii dintre pazitorii
comorilor.
Ma
uit in stanga, ma uit in dreapta…incercand sa imi dau seama care este secretul
pazit de ei. Vad o nestemata uriasa care troneaza in mijlocul lor, inconjurata
de pietre cu inscrisuri angelice. Un secret scos la lumina, tocmai pentru mine?
-
Nu te uita intr-acolo Lumina mea…Secretul pe care il cauti cu ochii nu este
faurit nici din arama, nici din argint, nici din pietre scumpe sau aur topit…
Am
vrut sa il intreb mai multe, dar el si-a pus degetul ca pecete pe buze,
indemnandu-ma sa tac si sa nu tulbur linistea. Pazitorii nici nu rasufla, nici
nu se misca, ci stau neclintiti, cu ochii spre turnurile inalte ale Templului Onisian.
Am
parcurs un coridor lung, lung, pastrand acea liniste sacra, tulburata doar de
niste petale de flori care bantuie in stanga si in dreapta noastra, plutind
prin aerul caldut…Florile au o mireasma deosebita si se nasc dintr-un izvor pe
care nu il pot deslusi inca. Pas cu pas, gand cu gand, Tatal imi permite sa
aflu CE este secretul.
-
Te las aici Lauryel…Nu imi este permis sa merg mai departe.
Am
inclinat din cap a incuviintare, iar Kael mi-a zambit larg si plin de bunatate.
-
Du-te la indatoririle tale. Ma asteapta…Cu nerabdare in rabdare.
El
isi duce mana la piept, cu pumnul strans, apoi dispare cu desavarsire. Mi-am
continuat drumul pe coridorul alb, puternic luminat, pana am ajuns intr-un
foisor suspendat la o inaltime ametitoare…Vad un scaun frumos sculptat si pe el
sezand o fiinta intoarsa cu spatele, ascunsa… Ii vad doar pletele lungi
atingand podeaua…E imbracata in straie imparatesti de culoare verde- albastrui si
are manecile hainei impodobite cu nestemate. Ma aude venind dar nu isi paraseste
locul…Nu l-a mai parasit de foarte multa vreme si nici nu a mai vorbit cu nimeni
din ziua judecarii Damnatilor…Nu a mai dorit sa invete, nici sa sfatuiasca, nici
sa cante, nici sa zboare spre Opal…Asa ca s-a inconjurat de taceri inalte si crainicii
au inceput sa o cante numind-o Cea Uitata, dar niciodata uitata cu adevarat.
Mi-am
dres vocea, simtindu-ma usor incurcata la gandul ca ii profanez linistea.
- Am
venit sa…
- Stiu
de ce ai venit.
Vocea
ii suna obosita, nefiresc de obosita si de batrana. E aspra si pe alocuri rece.
Acum
inteleg de ce a dorit sa se izoleze. Tristetea ei este atat de mare incat ar putea
inmuia si inima celui mai mare tiran. E tristetea a mii de mame carora li s-au ucis
pruncii amestecata cu tristetea unui barbat ce si-a pierdut femeia, dar mai presus
de atat…cu a unui Inger Ocrotitor ce si-a
pierdut protejatul…
Oamenii
nu pot intelege o astfel de tristete adanca si nici nu o vor simti niciodata pe
deplin, findca asta le-ar rupe sufletele in doua si i-ar transforma in cenusa.
Pe
cand ma gandeam cum sa ii alin durerea, silueta femeii se ridica incet, incet, cu
gesturi cantarite si se intoarce spre mine. Acum vad drama inscrisa in inima ei
palpitand, inecata in sange, ce are infipta in ea mii de tepuse…O lunga agonie din
care nu vrea sa se elibereze, fiindca nu doreste vindecarea Tatalui.
Revolta
Damnatilor a distrus mii de trupuri ingeresti si a umbrit mii de esente, iar cei
care au supravietuit s-au ales cu sageti, tepuse, sabii infipte in ei, care le-au
sfartecat pielea, muschii si oasele, pricinuindu-le dureri groaznice.
Cu
totii si-au gasit insa tamaduirea, ajutati de vracii condusi de Printul virtutilor,
si-au primenit duhurile prin cantari dulci si s-au desfatat in Cerul Noua, pana
amintirea razboiului a devenit ceva tulbure si indepartat. Cu totii in afara ei.
Din
ochii ei aurii curg rauri de lacrimi, care au format un izvor dedesubtul scaunului.
Din acel izvor se aud soapte de iubire, clinchete de clopotel si zgomot de frunze
si petale care suiera necontenit, in acelasi ritm cu inima ce-i bate cu zgomot.
Imi duc mainile la urechi pentru ca aceasta durere este ceva ce nu poate fi descris…Si
inchid ochii. Ma intreb apoi cum este posibil sa nu pot indura dat fiind ca sunt
unul dintre Veghetori, dar imi aduc aminte ca puterile mi-au fost captate in cristalul
sfant. Desi intelepciunea mi-a ramas nealterata, simbolurile au evadat din carnea
mea si m-au adus in stadiul unui inger incepator.
Ea
a inteles nedumerirea mea si a incetat din plans. Atunci am deschis ochii si am
vazut ca izvorul a ramas incremenit si nu mai curge, petalele de flori suspendate
deasupra ei si mirosul lor a inundat tot foisorul. Ma apropii mai mult de femeie
si suntem fata in fata, cercetandu-ne. Apoi isi da seama in prezenta cui se afla
si parca se trezeste dintr-un somn greoi…Isi duce palma dreapta spre frunte, lipind-o
usor in semn de salut si eu ii raspund facand acelasi lucru cu palma stanga.
Am
ramas privind ganditoare spre ochii ei halucinanti: doua lacuri aurii imbracate
pe margini cu o cununa de albastru. Are pletele negre si lungi, matasoase, care
ii trec de solduri si poarta pe crestet o cununa rubinie cu pietre mari.
Faldurile
hainei brodate ii ascund picioarele, dar manecile largi lasa sa i se vada partial
mainile albe ca zapada, cu degete trandafirii si unghii translucide.
In
vreme ce cuget asupra ei si femeia face acelasi lucru cu fiinta mea, incercand sa
se apropie de mine prin ganduri. Vom fi foarte apropiate pe Pamant, asa ca putem incepe de acum sa ne construim
legaturile. Tristetea din ochi ii este inlocuita de curiozitate atunci cand scot
de la piept un jungher lucrat in argint negru. Inima ii bate acum asuzitor, ca o
toba nebuna si intinde mana.
- Nu
poate fi…
- Ba
da. Este chiar el, crisolitul…L-am pastrat in mine si acum m-a parasit.
Ea
isi increteste fruntea si isi musca buzele. Are o dorinta feroce de a-l atinge.
- Cutia
cu minuni ascunde in ea chiar si obiecte ucigatoare?
Am
cantarit in palma obiectul, intorcandu-l de pe o parte pe alta, apoi l-am lasat
sa cada in mana ei. L-a strans degraba la san, cu lacrimile siroaie pe obraz.
- E
doar un obiect. Poate fi folosit pentru a face bine, sau pentru a distruge… Daca
m-a parasit inseamna ca trebuie sa fie al tau, pana in ziua in care…
M-am
oprit, pentru ca nu vreau sa ii pricinuiesc si mai multa agonie.
- Ai
vazut viata care mi-a fost harazita pe Pamant…Veghetorule?
- Am
vazut totul si mult mai mult decat atat. Am vazut lupte si lacrimi, izbanda si sange,
pierdere si revelatie…Multe lucruri sunt scrise in Cartea Vietii pentru noi doua
si cei care ne vor urma in aceasta misie grea, ii zic ferm si apasat.
Ea se intoarce putin intr-o parte, uitandu-se nostalgic
spre sirurile de nori.
- Inseamna
ca ai vazut si sfarsitul meu…
- Nu
trebuie sa fie asa.
- Daca
nu trebuie sa fie asa, de ce cronicarii l-au scris in acest fel?
- Nimic nu se intampla fara voia Lui, inger dalb…Voia Lui…
- E voia Noastra, ma intrerupe ea. Oare chiar asa sa fie?
- Si daca viata ta va fi sacrificata, sunt sigura ca va
fi pentru un scop…
- Nobil! Toate sunt pentru un scop nobil, inalt si ceresc!
imi zicea ea pe un ton manios, revoltat si strange cutitul intre degete.
-Te-ai imbolnavit….Suferi crunt…Inteleg ca trebuie sa fie
greu sa iti pierzi fratele, dar nu pierde si ceea ce te face sa fii Nepatata!
- Nu, nu intelegi! izbucneste ea. Nimeni nu intelege, asa
cum nici eu nu voi intelege de ce a ales Moartea si Intunericul in locul meu!
Cand a rostit cuvintele izvorul a reinceput sa curga, dar
lacrimile sunt amestecate cu sange. Trebuie sa ii redau credinta in planurile Tatalui…dar
cum?
Am ales duritatea. Nu o pot lasa sa planga la nesfarsit,
doar pentru a contribui la Raul Vietii cu niste cascade. Nu foloseste la nimic,
doar inmulteste amarul!
- Ai sansa sa il intrebi chiar pe el de ce a ales aceasta.
Poti sa il privesti in ochi si sa intelegi de ce ti-a frant inima, poti sa il pedepsesti
sau sa il ierti…
Se intoarce brusc, cu irisi mariti si apasa cu cutitul
in pieptul acoperit cu zimti.
- Vezi asta? E ultimul dar facut de el…Nu l-am scos din
inima mea, pentru ca nu am vrut sa ii pierd urma…Stiu tot ceea ce a facut, gandit,
simtit, din ziua Gratierii! Stiu ca ii este dor de mine, stiu ca ma uraste, la fel
de mult precum ma…
Vocea plangatoare i se transforma aproape in soapta si
se frange brusc.
- Cat ai de gand sa te mai torturezi asa? Scoate zimtii
si accepta misia!
-Nu pot! Nu pot! Nu vreau sa il pierd!
Mi-am pus mainile
pe umerii ei si m-am adancit in acele pupile disperate.
-Asculta-ma! E pierdut deja…Dar exista o cale de reintoarcere
si pentru Damnati…Tu esti calea lui dar alegi sa stai si sa jelesti in Onisian…Intunecatii
nu isi vor intelege greseala daca noi stam cu mainile in san! Fiecare zi pe care
o petrecem in Opal inseamna o mie de ani pamantesti. O mie de ani in care fratii
nostri nesabuiti vor ucide, mutila si nenoroci suflete. Vor frange destine si vor
incerca sa fure lumina din oameni…Trebuie sa ii oprim din nebunia lor!
- Cum putem intoarce in Lumina pe cineva care nu vrea sa
se intoarca?
Intrebarea ei ma
pune in incurcatura. Mi-am dezlipit palmele de pe umerii ei plapanzi si am tras
sabia din teaca, aratandu-i luciul si frumusetea.
- Intunecatii ravnesc cu totii iertarea, dar nu o pot recunoaste…Iar
daca nu vor sa o recunoasca, atunci nu ne mai ramane decat sa ii impiedicam in a
face raul. Sabiile au fost trase, cuvintele au fost spuse, batalia noastra e pe
cale sa inceapa…
- Nu pot fi la fel ca tine Veghetorule…Nu am baut inca
din licoarea curajului.
- Dar vei bea! Impreuna vom goli cupa pana la fund, chiar
daca s-ar cutremura Pamantul din temelii. Ma pot bizui pe tine ca nu ai sa abandonezi?
In ochii ei umezi se da o lupta feroce si scurta. Clipeste
usor si murmura cuvintele.
- De acum si pana in ziua cand Fiii Ratacitori se vor intoarce
Acasa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu