Poarta din fata noastra este atat de inalta, incat se pierde undeva in ceturile plumburii...Tacerea e desavarsita, pentru ca nicio creatura sau necuvantatoare nu isi are salasul in Regatul Mortilor Vii. Din cand in cand, sacadat, se aude bataia unui ciocan urias care izbeste o piatra si o rasuflare prelunga imi aminteste de vocea suierata a lui Satan. Este monstrul din Adabad, un dragon negru care se spune ca a fost candva ucis de Printul intunecat. Acesta a pravalit o piatra peste grumazul sau si i-a smuls dragonului ochii, pe care i-a folosit sa isi decoreze o platosa.
Dragonul-orb Dakat sta acolo de cateva milenii, pentru ca a indraznit candva sa se opuna lui Lucifer si uneori prevesteste viitorul. Pana la urma, este unul dintre heruvimii tronului...
Se spune ca atunci cand va fi eliberat, va distruge Regatul Mortilor Vii cu prima sa suflare de foc si il va chema la lupta pe Razvratit. Lucifer cunoaste profetia si a pus vraji langa mormantul heruvimului cu solzi, pentru ca acesta sa nu mai scape nicicand si sa ii sfideze domnia.
Pentru mine, sunt doar monstri, dar fiecare dintre ei luand alte chipuri. Unii nu au ochi, iar altii au ochi abisali, parasiti de lumina....Orbirea lor a dus la pierderea a mii de mii de suflete omenesti ce se zbat si scrasnesc sub pietrele Adabadului, chinuite de foc si pucioasa.
Poarta de aur are numeroase inscrisuri pe ea si ochii mei incep sa luceasca, straduindu-se sa desluseasca ce este scris la intrare. "Aripile Mortii vesnice il vor imbratisa pe cel care intra nechemat..." Un avertisment? Ma uit spre Kael si Kael spre mine. El imi face semn sa scot sabia de la brau si sopteste cateva cuvinte. Sabia se transforma intr-o toiag lung, iar scutul meu maiestrit devine o bratara ce mi se infasoara pe brat asemeni unui sarpe argintiu.
- Ei nu trebuie sa afle ca esti luptator. Nu este inca vremea si nu vrem sa iscam lupte intre ei si regnul nostru. Sunt tematori, sunt ingroziti Lauryel. Cand vine paznicul sa faci ce ti-am spus mai devreme si vei intra.
Ma imbratiseaza strans, de parca ar fi ultima noastra zi si ma priveste cu admiratie si totodata suspin, stiind ca mai este mult pana ma voi odihni. Un vartej apare din cer si pelerina lui Kael incepe sa fluture in toate partile. Se strang tunete si fulgere, lumini orbitoare imi invadeaza ochii si Perechea mea este absorbita de tunel, mergand in sus, spre Ceruri.
Vartejul nu a ramas neobservat in regatul defunctilor, pentru ca aud gemete si soapte indaratul portii, chiar daca este groasa de sute de coti.
Bat cu toiagul de trei ori si aud o voce scartaita, obosita si fioroasa.
- Cine esti, straine?
- Un umil Pelerin...Vin cu ganduri de pace.
O usita apare in poarta uriasa, care ajunge undeva la nivelul fetei mele. Un ochi mare si auriu ma cerceteaza curios si eu ii pun in fata inelul primit de la Kael, care contracareaza cu verde fierea privirii lui. Poarta se deschide incet, mugind prelung si metalic, ca o plangere de fiare ruginite. Soaptele se intetesc, se aud fosnete de haine si duhurile omenesti se vad zburand in toate partile prin cetatea stravezie.
Paznicul este un urias de trei ori mai inalt decat mine. Capul meu ajunge undeva la grumazul sau si piciorul lui m-ar strivi cu mare usurinta daca ar sti ceea ce sunt cu adevarat. Corpul meu a imprumutat de indata paloarea mortii si bate in verzui, asemanandu-se cu duhurile lor.
Deghizarea mea a fost gandita bine de Ceruri, fiindca nimeni nu stie ca nu sunt moarta. Sunt doar un calator printre umbre venit cu o misie.
- Care iti este numele?
- Sunt cea fara de nume, care poarta multe, multe nume.
Raspunsul meu il incurca si cade pe ganduri. Bag seama, intelepciunea il ocoleste si nici nu intelege parabolele. Se lasa greoi pe scaunul sau de fier si trage de poarta cu bratele monstruoase, inchizand-o. Aripile lui sunt taiate si atarna doar ca niste cioturi demne de mila.
Un Nefilim alungat din Ceruri, una dintre abominatiile create din imperecherea demonilor cu oamenii sau un nedreptatit al sortii?
- Pe cine cauti?
- Pe Regele Deuronomilor.
Cand aude asta sare de pe scaun si insfaca securea grea de alaturi.
- Un spion!
- Linisteste-te bunule Zandu, nu am venit aici cu ganduri necurate.
- De unde imi sti numele? Esti unul dintre cei care pot citi mintile?
- Nu doar mintile, ci si sufletele...
El sta nehotarat si ma priveste in ochi, vrand sa vada daca mint sau spun adevarul. In sinea lui imi cantareste puterea si se gandeste daca as fi de vreun folos regatului lor pierdut.
- Nimeni nu stie unde este regele. A disparut la ultima batalie, acum multe milenii si probabil a ajuns prizonier in temnitele Printului.
- Cine va conduce pe voi acum?
- Avem un loctiitor pe nume Landir, ce a luptat candva alaturi de regele nostru. Insa e prea slab ca sa despice temnitele si sa elibereze Deuronomii...Armata lor a fost decimata in timpul Luptei Rosii.
Am inchis ochii o clipa, amintindu-mi cele spuse de Kael. Trebuie sa fiu cu mare luare-aminte...Trebuie sa aflu drumul spre temnitele secrete.
- Ma poti duce la loctiitorul vostru?
- Datoria mea este sa apar poarta, Pelerinule...Dar as putea sa trimit un sol in cetate si daca Landir va dori sa te vada, iti dau voie sa treci.
Am incuviintat, fiindca stiu deja ca acest Landir va dori sa ne intalnim. Rolul sau este cu mult mai important decat crede Nefilimul. Insa timpul trece si simbolul prins de umarul meu a inceput sa rugineasca la unul dintre colturi. Cand va fi pe de-a-ntregul ruginit, e semn ca deghizarea mea se spulbera si Lucifer va sti unde sunt. M-am lipit cu spatele de poarta si mi-am infasurat pelerina pe langa mine, ca nu cumva stralucirea sa ma dea de gol. Toiagul meu sta prizonier intre degetele mainii stangi si pletele mele lungi imi acopera chipul. Am stat asa parca zile intregi, privind cu coada ochiului duhurile ce plutesc in neoranduiala, plecate cu diferite sarcini.
Niciunul nu indrazneste insa sa treaca de Poarta, fiindca dincolo de Campiile Oaselor armatele lui Belial cauta sa distruga ultimele refugii ale oamenilor destrupati. Spionii lui sunt cata frunza si iarba...
***
De-a stanga si de-a dreapta mea se afla doi soldati imbracati in zale, ce poarta pelerine albastre ponosite si sunt incaltati cu cizme zgariate si rupte pe alocuri. Au parasit invelisul de carne cu mult timp in urma si moartea le-a pastrat imaginea din clipa uciderii. Ochii lor adanci si stranii se potrivesc cu fetele palide si incercanate, cu pletele brune si reci.
Am traversat mai multe strazi facute din piatra transparenta si ne-am indreptat spre turnul urias. Turnul capata forma si aduce cu un dragon rosu incolacit. Parcurgem coridoare incalcite si admir ferestre arcuite, inalte, pana ajungem in sala centrala. Ochii imi sunt furati de forma ei ciudata, facuta parca din trepte ce se intrevad unele dupa altele ca niste cascade. Sala are multe, multe jilturi...Cred ca sunt mii si sunt asezate in cercuri deschise la capete.
In mijlocul lor se vede un tron impunator batut cu rubine, iar pe el sade un barbat cu parul roscat, imbracat in straie cavaleresti, inconjurat de curtea sa. Pasesc spre jilt si el se ridica, facand semn celorlalti sa il paraseasca. Barbatii pleaca in tacere si eu raman alaturi de preotul lor. Da, Landir este preotul regal, vad asta dupa insemnele de pe haina. Daca el era magia, regele era bratul inarmat, dar cu timpul preotul a fost silit sa devina luptator brut si sa cunoasca razboiul cu arme.
Imi zambeste subtire si isi duce bratele la spate, iar glasul lui imi vorbeste in minte, folosind Vocea rituala pe care o cunosc prea bine.
"- Bine ai venit printre noi, Pelerinule! Iertare...Zandu nu a stiut ca urmeaza sa gazduiesc o Inalta preoteasa..."
Am amutit si mi-am plecat incet fruntea la pamant. Oare stie CE sunt?
Apoi am oftat usurata. Preotul imi simte doar partea umana, cea cunoscuta de surorile mele din Ordinul Semilunei.
Nu stie ca va gazdui unul dintre Veghetorii Domnului Lumilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu