Pasii preotului sunt tematori si se straduie sa nu se uite in jos, spre prapastie. Eu plutesc usor deasupra podului si stau cu ochii pe Landir. Un pas gresit si se poate pravali in neant...Undeva, in adancime, se poate vedea un foc antic arzand...Tunelul misterios se casca in fata ochilor nostri sub forma unui triunghi de piatra, ca si cand ar fi fost slefuit de maini omenesti. Niste inscrisuri adanc sapate se arata ochilor mei curiosi: sunt semne din limba ingerilor cazuti, dar foarte deosebite de cele pe care le citisem in cartea lui Lucifer.
- Ce spun?
Vocea lui Landir imi suna aspru in urechi. Imi dreg vocea si vorbesc soptit.
- E un avertisment.
Nu am vrut sa spun mai multe, am pasit in tunelul intunecat, mijindu-mi ochii . Sabia mea incepe sa luceasca, iar sceptrul lui Landir lumineaza palid in verde. Ne croim drum prin tunelul principal, care ne duce intr-o sala vasta si inalta. Aici vedem rune uriase stand in pozitie verticala, care formeaza un sanctuar. Simturile mele ingeresti ma avertizeaza ca ma aflu pe un teritoriu ostil. Aud un zgomot sinistru si podeaua se casca de indata, lasand sa se vada dedesubt o mare de lava. M-am ridicat in aer cat ai clipi si mi-am intins aripile, apoi l-am apucat pe Landir de brat si l-am ridicat impreuna cu mine. Podeaua se retrage si lasa sa se vada adancurile muntelui, in toata splendoarea lor terifianta.
Buimac, Landir se tine cu toata forta de bratul meu si isi ingusteaza ochii, fiind orbit de lumina care tasneste de sub centura mea. Podeaua revine la forma initiala, iar adancurile raman flamande dupa trupuri de ingeri sau de oameni. Il depun pe podea si ma indrept spre sanctuar.
- Sa inteleg ca zeul Kradenval ne-a dat binete?
- Nu cred ca stie ca suntem aici...Trapa s-a miscat din cauza ca am pasit pe ea, e una dintre multele capcane pe care el le foloseste ca sa se asigure ca nimeni nu mai iese viu din tuneluri. Dar sa fim cu luare- aminte.
- Deja stie ca suntem aici, preotule...Se joaca cu noi.
Landir ramane descumpanit, apoi isi strange sceptrul in mana, vigilent.
Il las pe preot si ma apuc sa citesc ce este daltuit pe rune. Din loc in loc, vad stropi de sange cum brazdeaza santuletele, semn ca aici s-au facut sacrificii rituale. Sceptrul preotului imi lumineaza santuletele si reusesc sa vad. "Aici zac sufletele ce au gustat intunericul..." Oftez din greu. Randurile care urmeaza ma cutremura si imi aduc aminte de ritualurile din Infern. Pe toate Cerurile! Pana cand vei rataci in acest fel, Lucifer, Print al monstrilor?
- Sa il cautam pe vrajitor, am pierdut deja prea mult timp.
Landir a deschis gura sa spuna ceva, dar nu a apucat. O silueta intunecata isi face aparitia in sala indoliata, impodobita cu pietre funerare demonice.
- Sunt de acord.
Vocea este groasa si puternica. Pasind semet, vrajitorul Kradenval vine spre noi cu mantia fluturand in vant. Are un sceptru rosu ce sclipeste ca un rubin, impodobit cu o maciulie de aur si inscrisuri in limba oamenilor umbrei. Fata lui este palida si bate usor in verzui, iar ochii sunt aurii si reci. Nu acel auriu al soarelui, nici auriul aurului, ci nuanta unui metal care ingheata totul.
Are parul negru, drept si lung pana la jumatatea spatelui. Silueta lui este inalta si subtire, dar bine legata. Nu pare a avea mai mult de 40 de ani.
- Du-te ingerule, zice Landir, si se pregateste de lupta.
- Nu te pot lasa impreuna cu el , soptesc eu.
- Trebuie sa il eliberezi pe rege. Asta e tot ce conteaza!
Dar vrajitorului nu ii surade deloc ideea. Mana lui face un semn si ne trezim inconjurati de niste zimti de gheata lungi de aproape un metru. Preotul se repede spre ei si ii izbeste cu sceptrul. Mii de scantei colorate rasar din acei zimti si intra in ochii lui Landir, care incepe sa urle ca nu mai poate vedea. Pana aici! Mi-am ridicat sabia si a plutit pe deasupra zimtilor, apoi l-am pocnit pe vrajitor in piept cu viteza fulgerului. Cizma mea i se pune pe grumaz si il trantesc la podea intr-o clipita. Trapa de dedesubt incepe sa se deschida iar si ne trezim undeva la marginea ei. Abandonand sceptrul, zeul se infurie si ma apuca de gat, incercand sa ma pravaleasca in acel abis de foc. Unealta sa magica se transforma intr-un sarpe care mi se incolaceste dupa picioare si mi le prinde ca intr-o chinga. Am ramas cu capul suspendat in hau si cu picioarele tinute de vrajitor, dar strang sabia si retez legaturile lui oribile, apoi plutesc si ma salt in picioare.
Lupta noastra continua pe podeaua ce inca nu se retrasese complet, iar Landir isi aduna oasele si vine sa imi dea o mana de ajutor. Arma lui se preschimba intr-o lance lunga care il impunge pe zeu in spate, imbrancindu-l intr-un colt. Fara sa ii dea timp sa respire, lancea devine o furca, iar dintii ei ii prind gatul vrajitorului, care ajunge lipit de unul dintre pereti. Dar nici zeul negru nu sta cu mainile in san. Sceptrul sau sarpe se revigoreaza brusc si devine o coloana de lumina care se repede spre Landir, dar acesta pocneste din degete si isi creeaza un scut- oglinda care ii imprejmuieste trupul. Coloana se izbeste de scut si se sfarama in mii de bucati, iar victima noastra incepe sa mugeasca de furie.
- Renunta Kradenval, noi suntem doi....tu doar unul!
- Cine a zis ca sunt doar unul?
Trupul vrajitorului ramane prizonierul furcii, dar printr-o magie specifica doar ingerilor, corpul sau se multiplica si ne trezim ca avem inca doi vrajitori. Doua copii perfecte ale primului, care vin spre noi ranjind, cu mainile in flacari. Cel din stanga se apropie de mine, iar cel din dreapta se duce spre Landir.
- M-am saturat de viclesugurile tale, zeule!
Pufnesc si ma reped spre dublura malefica, iar ea imi trimite un jet de energie rosie, care vrea sa imi parjoleasca trupul de cristal. Dar scutul meu albastru isi face datoria si de aceasta data si ma lasa neatinsa. Sabia mea se infige in pieptul acelei aparitii, care devine incandescenta si apoi se dezintegreaza violent. Intre timp, Landir reuseste sa infranga dublura cealalta si se repede sa ia sceptrul vrajitorului, sursa marii sale puteri. Sceptrul insa arde si degetele lui Landir nu il pot atinge. Se preface intr-o cusca de metal care il inconjoara pe zeu, aparandu-l de atingerea noastra. Satula de atatea iluzii, am inceput sa murmur cu glas cantat ceva vechi si de demult, ceva ce ma poate ajuta sa trec de cusca...Sub privirile uimite ale lui Landir, trupul meu trece printre acele zabrele, ca si cand nu as fi mai mult decat un fum. Mana mea ajunge langa gatul vrajitorului si vad spanzurata de pieptul sau runa magica care straluceste intens. O smulg pe data si rup lantul in doua, apoi o lipesc de umarul meu drept si incantez "Lodvio". De acum inainte, drumul prin tuneluri mi se va arata asa cum este in realitate.
- Pazeste-l, Landir. Eu ma duc sa iti caut regele.
- Va fi placerea mea, ranjeste Landir multumit.
La fel de straniu si de multumit ranjeste zeul, care nu se afla insa intr-o pozitie de invidiat. Mi-am incruntat usor sprancenele gandindu-ma oare ce planuieste. Dar timpul este scurt si zeul se va elibera in curand, asa ca nu am timp sa cuget. Trebuie sa ajung la Treptele Tacerii si sa sfaram catusele regelui damnat. Acum sunt cu un pas mai aproape de a aduna armata defunctilor.
Pasii mei repezi strabat culoar dupa culoar, ghidata fiind de lumina runei, care se stinge atunci cand o iau intr-o directie gresita. Nu stiu cat timp am mers, dar undeva in departare incep sa vad o stranie luminita verde. Cu cat ma apropii, ochii mei sunt mai insetati, apoi raman mirata de frumusetea tulbure ce se arata in fata mea. Palatul vrajitorului se pierde undeva in neguri, iar labirintul a ramas in spate. Locul acesta pare a sfida orice lege, fiind situat undeva in tuneluri, dar de fapt nefiind in interiorul muntelui. Treptele Tacerii sunt la fel de mari, facute parca pentru uriasi si ma conduc spre inima acelei cladiri de smarald.
Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, dar nu vad tipenie de creatura. Niciun dragon nu pazeste intrarea, niciun grifon negru, nici macar niste caini infernali. Este prea multa liniste. Sa fie din cauza ca vrajitorul este acum inlantuit? Am ajuns la poarta uriasa si am batut in ea de doua ori. Oare ce este in mintea mea? Nu este ca si cum cineva ar veni sa imi deschida si sa imi ureze "bun venit". Pana sa apuc sa imi inchei gandul, poarta se da in laturi spre interior si imi permite sa intru. M-am oprit pret de o clipa, fiind atenta la ospitalitatea ei inselatoare. Nu apare insa niciun monstru gardian, asa ca ma las sedusa de acel spatiu intunecat. Cand pasii mei pasesc pe dale sala se lumineaza brusc si imi dezvaluie mii de coloane de un rosu sangeriu care o impodobesc greoi. Coloanele sunt ciclopice si se pierd undeva intr-un fum negru ce vine din tavan.
Spatiul dintre coloane ar putea usor gazdui herghelii de armasari sau mai multe cladiri lipite una de cealalta. Aerul este incremenit si nu se simte nicio suflare de vant. Vad alte trepte ce duc spre un tron urias format din incolaciri negre. Acolo zaresc un trup strivit de negura vremii, ce pare pietrificat. Am inceput sa zbor razant printre coloane si in cateva clipe am ajuns in capatul salii. Ma apropii cu precautie de tronul vrajitorului, apoi vad cu scarba ca acele incolaciri negre sunt de fapt serpi grosi, patati cu auriu, ce stau aproape adormiti, tinand in imbratisarea lor rece un trup viguros de barbat, cu plete negre pana la umar.
Pletele ii acopera chipul chinuit, iar barba neagra este plina de praf. Este pe jumatate gol si serpi mai mici stau infipti cu dintii in pieptul sau aramiu. Veninul serpilor l-a trimis intr-un somn adanc, dar nu un somn omenesc. Serpii au datoria de a-l tine prizonier pe barbat in lumea de cosmar pe care i-o pregatise vrajitorul, acolo unde esenta lui este chinuita la infinit. Tortura s-a intiparit pe chipul lui ca un ritcus dureros si buzele ii sunt crispate si brazdate cu sange inchegat.
Zgomotul meu face serpii sa se trezeasca, iar unii incep sa sasaie si sa se miste. Sabia mea isi face datoria si incep sa ii tai fara nicio mila, sa ii despic si sa ii arunc pe podea folosindu-ma de varful armei. Ei incearca sa se regenereze si isi cauta cozile, dar palmea mea imprastie lumina si le arde ramasitele. Am ridicat trunchiul barbatului si l-am prins in bratele mele, asezandu-ma pe trepte. I-am sprijinit capul de bratul meu stang. I-am dat pletele la o parte si l-am privit lung. Sufletul meu uman intelege suferinta lui. Cu totii, ingeri sau oameni, cunoastem cruzimea slugilor lui Lucifer si razbunarea lui.
Pleoapele barbatului se misca usor, genele ii tremura, deschide ochii lent si ma priveste cu groaza. Trupul i se incordeaza, ca si cand se pregateste de lupta, dar il opresc cu blandete. Treptat, groaza i se preschimba in seninatate, ochii isi pierd lucirea febrila iar degetele lui murdare imi ating haina.
- Esti chiar tu?
Am zambit usurata, fiindca regele Deuronomilor m-a recunoscut.
- Sunt eu, Vardas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu