Soarele rosiatic a devenit o tipsie incandescenta care se rostogoleste incet dupa munti. Irizatiile sale scalda stancile golase, trecatoarea de piatra, izbindu-se misterios de poarta de lumina, care luceste fantomatic la capatul podului.
Am descalecat de pe armasar, apoi l-am lasat sa se adape din apa cristalina. L-am tras de haturi si pe celalalt, care refuza sa manance si sa bea de cand a ramas fara stapanul sau. Ochii lui sunt usor umezi. I-am mangaiat pielea neagra, lucioasa, care straluceste ca onixul. Imi este atat de dor de Vardas, incat simt ca inima mea se va sfarama... Unica legatura pe care o mai am cu el este animalul sau. El imi intelege cu adevarat durerea... Imbunat de mangaierea mea, si-a coborat botul spre rau, sorbind insetat, indemnandu-se alaturi de primul. Am ramas cu mainile in sold, uitandu-ma in zare, luandu-mi ramas bun de la tinutul Adabadului. De mana mea s-a prins Asha, privindu-ma obosita.
- Mai avem mult? scanceste ea.
- Vezi poarta? Tot ce trebuie sa facem e sa asteptam zorii. Cand trecatoarea se va colora in albastru, e semn ca putem trece.
- Nu putem pleca mai devreme?
- Poarta ii dezintegreaza pe cei care o ating inainte de timp. Ai rabdare. Haide, trebuie sa-ti fac un culcus in care sa dormi. Iti e foame?
Sporovaind una si alta, am deschis cortul, am asezat pernele, apoi am pus copilul la culcare. Dupa ce m-am incredintat ca a adormit, m-am dus langa copacul de care am legat caii... M-am asezat in iarna grasa, sprijinindu-ma cu spatele de trunchi, incepand sa visez... Pleoapele imi sunt intredeschise... Destul cat sa vad lumina portii, dar nu destul cat sa adorm. O oboseala nefireasca imi cuprinde mintea si membrele... Nu pot insa sa atipesc, fiindca trebuie sa priveghez venirea zorilor, asa ca am ramas cumva suspendata intre lumi, rememorand crampeie din viata pamanteasca, pe cand eram doar un om.
Imi amintesc padurea care se afla in apropierea casei noastre... Bradutul ce crescuse odata cu noi, in care mama agatase felurile flamuri... rosii, albastre, verzi. Fiecare bucatica de material era o dorinta. Makai alerga in jurul nostru, jucandu-se cu dragoni imaginari, luptandu-se cu ei, iar eu radeam de el. Nu-mi amintesc insa chipul tatalui nostru, ce pare mereu o nebuloasa, o ghicitoare in umbra. Dar stiu ca am agatat la randul meu o panza rosie, fiindca voiam ca Dumnezeu sa-mi indeplineasca o dorinta. Am vrut ca timpul sa incremeneasca, sa ramanem mereu ca in acea zi, o familie fericita si binecuvantata de ceruri. Dar dorinta mea era atat de prosteasca, egoista... Sa cred ca Domnul Lumilor ar opri curgerea timpului pentru mine, fara ca sa tina seama de ceilalti oameni. Insa acela era unicul lucru pe care l-a dorit inima mea de copil. Oftez, rememorand clinchetele clopoteilor din templul de lemn care strajuia dealul, locul unde ne rugam seara de seara. Mama se imbraca intr-o haina alba, isi punea o cununa de laur pe frunte, apoi canta cu mare insufletire un imn. Am uitat cuvintele acelui imn, dar ingan sunetul lui, fiindca imi aduce o mare mangaiere.
O lacrima mi se zbate undeva la coltul ochiului. Lumina portii creste sau descreste, pe masura ce crepusculul devine mai intunecat... Am tras adanc aer in piept, ca si cand abia m-am desteptat din somn, vazand printre gene o silueta neagra. E cineva pe pod!
Am pus de indata mana pe sabie, sarind in picioare, cu ochii spre Asha. E nemiscata, dormind cu manutele sub barbie, lucru care ma linisteste imediat. Am purces cu pasi de lup spre silueta amenintatoare, pe care nu reusesc sa o deslusesc. Pasii mei saltati frang vegetatia cruda, crengutele cazute, rostogolesc pietrele, care se revolta in urma mea. Strainul de pe pod ma asteapta. Stiu asta cu toti fiorii fiintei mele, asemeni unui presentiment ciudat. Am ajuns la capatul trecatorii, mergand cu pieptul scos, cu ochii incrancenati. Ar putea fi un inamic, care doreste sa-mi curme plecarea. Sau poate un prieten cu un sfat.
Dar prietenii mei sunt cu totii morti sau disparuti. Mi-am dres glasul.
- Arata-te!
Barbatul se intoarce cu fata spre mine, privindu-ma rece, nemiscat. Poarta o haina lunga, neagra, care acopera un costum rosu sangeriu, inchis pana la gat.
Pletele atinse de intuneric stau culcate drept pe umeri, iar mainile ii sunt impreunate, dezvaluite cand si cand de lucirea inelului in forma de sarpe.
- Ce cauti aici?!
Inima arsa de dor a devenit o torta razbunatoare. L-as ucide de as putea!
- Am auzit ca parasesti Adabadul, asa ca am venit sa-mi iau ramas bun.
- Credeam ca ne-am luat ramas bun.
- Ah, te referi la ziua nasterii... Plecarea mea a fost cam precipitata. Nu am apucat sa-ti spun toate lucrurile care ma rod, zambeste el ironic.
- Te inseli daca crezi ca o sa stau sa te ascult!
- Cam urata primire... Te-am salvat din nou si asta imi e rasplata?
Am strambat din nas, apoi mi-am adunat tot dispretul intr-o singura suflare.
- Cand m-ai salvat tu pe mine?
- Apara-te! Asa repede ai uitat?
- Tu erai?
- Mai vezi pe altcineva sa se preocupe de soarta ta? Doar nu era sa-l las pe Karon sa te ia drept obol in locul acelui rege apostat.
- De unde stii ce s-a intamplat acolo?
- Sa zicem ca suntem legati intr-un fel mistic, de cand cu noaptea petrecuta in temnita... Stii, cea in care ne-am desfatat unul in altul...
- Inceteaza! Nu vreau sa-mi amintesc! zic eu tunator.
- Tu ai vrut sa stii raspunsul... zambeste el, muscandu-si buza inferioara.
- Ce vrei? zic printre dinti, stapanindu-ma sa nu-i sar la beregata.
- Faci o greseala. Nu stiu cine te-a pacalit sa pleci in tinutul de Nicaieri. Probabil acel neispravit de Vardas, care vrea sa te duca cat mai departe de mine.
- Sa nu indraznesti sa-i mai rostesti vreodata numele!
Strigatul meu il lasa mut pret de cateva secunde, dar isi revine repede.
- Asa de mult il iubesti?
- Mai mult decat isi poate imagina inima ta goala!
- Hmm... O suta de ani curg greu in taramul mortii... Poate ca iti va trece.
Peste o secunda, varful sabiei mele se lipeste de gatul lui.
- Stii prea multe! Spune-mi ca nu a fost mana ta!
Dar el tace, pedepsindu-ma inca o data, fiindca simt raspunsul in fiinta mea.
- Care este amestecul tau in uciderea lui Vardas? Spune-mi, sau te spintec!
- Sa zicem ca eu sunt cel care i-a sugerat lui Karon poanta cu cei o suta de ani.
- Ticalosule! Inca de la inceput, ai facut tot posibilul sa ma desparti de el!
- Rolul deuronomului s-a sfarsit cu mult timp in urma. Locul lui este printre cei morti, nu in Adabadul reinviat! L-am crutat pana acum fiindca Lumina avea nevoie de el, dar s-a sfarsit! E timpul sa accepti ca nu veti fi niciodata impreuna.
Am apasat sabia mai tare, vazand cateva picaturi de sange cum se itesc de sub camasa fina, dar el nu pare deranjat de acest lucru. Imi prinde bratul tremurator si-l strange pana ma schimonosesc la fata, facandu-ma sa scap arma pe piatra.
Zanganitul ei imi readuce in minte acelasi refren: faptul ca sunt invinsa de fiecare data, ca e mult mai bun decat mine la acest joc, ca sunt doar o marioneta in mainile Opalului, care nu mi-a pregatit decat moarte si suferinta.
- De ce te incapatanezi? suiera el. Nu intelegi ca locul tau e langa mine?
Paloarea de pe fata mea, slabiciunea muschilor, frigul care imi cutreiera maruntaiele este incalzit treptat de focul infernal care ii este carte de vizita.
- Ti-am dat Lumina! Misia mea este gata... Vreau doar sa ma odihnesc!
- Lumina ai dat-o Adabadului, oamenilor, ingerilor, nu mie! Tot ceea ce ma asteapta in Infern este un prunc care nu se trezeste. M-ai tras pe sfoara!
- Chiar daca mi-ar placea infinit de mult sa fac asta, nu sunt ca tine! Nu ma joc cu legile cerurilor de deasupra, nici nu trisez. Ai primit ce ai vrut, acum... lasa-ma!
- Sa te las?! Unicul lucru pe care ti-l doresti este moartea. Crezi ca nu stiu?
- Da, ma duc in taramul de Nicaieri fiindca e unicul loc in care pot sa mor.
Fraza mea, rostita cu detasare, raceala, indiferenta, il scoate din minti.
- O spui cu atata usurinta! Nu am incredere in templele lor asa zis luminate. Poate te vor dizolva cu totul, poate vei pieri definitiv pentru acest univers!
- Chiar daca ar fi sa dispar, consider ca merit aceasta pace. De ce iti pasa?
- Nu stiu, sopteste Lucifer, aproape cu disperare.
Isi trage mainile, surprins de slabiciunea de care a dat dovada, aproape rusinat.
- Inceteaza cu acest teatru, nu mai suport! Stiu ca vrei sa-mi folosesti aripa pentru a trezi Lumina... Toata energia mea s-a adunat acolo. Recunoaste!
- Nu mi-a trecut asta prin cap, dar daca tot ai zis-o... E o idee geniala!
- Crezi ca mi-as jertfi viata ca sa fii tu imputernicit? Am facut ceea ce trebuia sa fac pentru oameni, la fel pentru cei Reintorsi. Tu nu meriti asa un dar!
El ma smuceste de umar, apoi ma trage la el in brate, in vreme ce eu il lovesc.
- In numele lui Satan! Nu stiu cum sa o spun altfel... Asculta-ma... Daca treci de acea poarta, nu te mai pot ajuta cu nimic. Iti vei pierde puterile si vei muri!
- Tocmai am stabilit ca m-ai sacrifica pana la ultima suflare pentru scopul tau!
- Nu, tu ai stabilit! De cand te cunosc, tot ceea ce faci e sa aduni dovezi contra mea. Tu aduni tribunalul, tu dai sentinta, apoi ma executi!
- L-ai ucis pe Kael! strig, cuprinsa de spasme, incercand sa-i rup pielea cu unghiile. Ai complotat cu luntrasul ca sa ma lasi fara Vardas! Esti cel mai mare criminal, cel mai mare tortionar al tuturor timpurilor si iti meriti soarta! Kael era NEPATAT!
- Crezi ca reprezinti cumva justitia divina? Daca e asa, de ce nu implanti chiar acum sabia in inima mea putreda? Poate asa te vei racori, nebuno!
Sleita de puteri, aproape absorbita de magnetismul lui intunecat, l-am izbit cu pumnii in piept, in vreme ce el se chinuie sa-mi opreasca avantul.
Fantele negre licaresc usor a flacara, semn ca incepe sa-si piarda cumpatul.
- Te urasc! am rabufnit, hohotind, prabusindu-ma peste grumazul lui.
Miscat oarecum de jalea mea, imi cuprinde figura intre palmele lui, intr-un gest aproape tandru. Ii aud inima taciune cum isi mareste bataile, incet, incet...
- Ai invins... Lucifer! Sper ca esti fericit!
Dar Printul ramane tacut. Astept sa il vad dansand, jubiland, intarind victoria lui, dispretuindu-ma pentru aceasta marturisire, dar nu face nimic din toate acestea.
Ramane neclintit, in vreme ce imi sustine capul amarat cu pieptul lui. Mi-am culcat obrazul peste acea haina matasoasa, simtind un parfum asemanator bradului. Prin fata ochilor imi flutura o panza rosie cu initiale... Parfumul ma cutremura, ducandu-ma undeva in trecut, spre o anume zi din viata mea, pe care o uitasem cu desavarsire... Prind de capatul amintirii, apoi desfasor mosorul... Sunt imbracata intr-o haina alba, incinsa peste mijloc cu un cordon lat. Stau in genunchi in vechiul templu de pe deal. Rugaciunea mea fierbinte a inchis gurile fiarelor.
Pentru o clipa, ma intreb ce caut acolo, singura, fara parinti... Apoi vad lumina care imi tasneste din palme si-mi dau seama ca ma ascund de ei. Dar de ce m-as ascunde de parinti mei iubitori? Fara indoiala, ei nu m-ar judeca. Poate din cauza ca sunt un monstru? Ieri am ucis o veverita, fiindca nu mi-am putut controla energia. Maine as putea sa il ucid pe Makai sau pe mama...
L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi ia puterile dracesti, sa ma salveze, fiindca nu vreau sa fac rau nimanui. Apoi am coborat scarile inseninata, ducandu-ma spre casa mea, care se intrezareste la marginea paduricii. Pasesc cu grija printre crengute, pentru ca nu vreau sa-mi murdaresc haina. Apoi... se intampla un lucru necurat. O prezenta amenintatoare imi incremeneste trupul. Raman nemiscata, cu mana prinsa de cordon, vrand sa strig dupa mama. Imi iau inima in dinti, apoi ma intorc, lovindu-ma de ochii in flacari ai unui lup cu blana neagra.
Diavolul, striga inspaimantata mea constiinta. Fugi, Layra!
Lupul isi schimba infatisarea, se alungeste, se suceste, se onduleaza, apoi se preface intr-un tanar cu infatisare nobila, imbracat in straie negre, cu o cununa de aur pe cap. Acesta imi zambeste bland, apropiindu-se precaut de mine.
- Ce te framanta, copila mea?
Am inghitit in sec. Mama imi spunea ca daca il voi intalni vreodata pe Diavol, sa-l strig pe Tatal ceresc, care-mi va sari pe data in ajutor. Dar nu imi este frica de el. Tanarul din fata mea ma intriga. Pare sincer interesat de soarta mea.
- Imi este teama ca as putea sa-mi ranesc familia... suspin eu.
El da din cap, semn ca a inteles tot zbuciumul meu, ca si cand ar simti dincolo de cuvinte. Mai face cativa pasi, apoi se lasa pe vine, ca sa fie la nivelul meu.
- Te pot ajuta... Daca imi dai voie.
- Poti sa ma scapi de puterile mele?
- Ma tem ca nu... zambeste el. Dar te pot ajuta sa uiti ziua in care te-ai trezit.
- Crezi ca daca uit cine sunt, voi uita de lumina ce ma stapaneste?
- Oamenii fac acelasi lucru de cand lumea: cu timpul, uita cine sunt cu adevarat, deci raman neputinciosi, niste bieti sclavi ai tarani, lipsiti de adevaratele lor puteri. Tu esti un inger, deci va fi mai greu pentru tine sa uiti, dar nu imposibil.
- Ajuta-ma, strainule. Ce trebuie sa fac?
- E simplu, zice el, scotand de la piept un mar rosu. Daca musti din acest fruct, totul se va sfarsi... Dar vreau ceva de la tine, in schimbul darului meu.
- Fac orice! Te rog, nu vreau sa ma transform intr-un monstru!
El zambeste siret, atotstiutor, apoi ia marul, oferindu-mi-l ceremonios.
- Intr-o zi pe care o voi alege EU, iti vei aminti... Atunci va trebui sa vii cu mine. Te voi duce intr-un regat indepartat, de care toti muritorii se tem, dar care iti va fi casa vesnica.
- Ce spui? Nu vreau sa-mi parasesc familia!
- Imi pare rau... Dar nu ai decat doua alegeri. Maine vei implini sapte ani, ceea ce inseamna ca puterea ta va fi la apogeu. Daca nu vei sti sa o controlezi, vei distruge totul... Nu vorbesc doar despre casa ta. Vei ravasi planeta. Asta iti doresti?
- Nu, nu! plang eu. Nu vreau sa distrug planeta si oamenii!
- Gata, zice el, stergandu-mi lacrima. Asculta-ma si totul va fi bine.
Am luat marul, muscand cu sete din el, cu ochii tinta spre figura lui palida. Apoi am simtit o toropeala amarnica cum ma culca la pamant. Tanarul ma prinde in brate cu grija, apoi ma culca pe bratul lui,mangaindu-mi pletele.
- Acum dormi, micuta Layra...
- De unde imi cunosti numele? soptesc, fermecata de ochii sai complet negri.
- Eu stiu totul... Sunt Printul intunericului, zambeste victorios strainul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu