Cetatea de clestar a Bardoomului a devenit tacuta. Atat de tacuta, incat parca se aud si soaptele inimii Maicilor care imi tamaduiesc soldatii. Salile albe cu paturi din lemn de trandafir si asternuturile moi sunt un crampei dintr-un rai, aducand alinarea mult asteptata. Cavalerii mei nu se pot insa odihni pana nu vom recapata Adabadul. Mainile surorile mele poarta catui aprinse cu arome linistitoare, cufere in care se afla alifii si ierburi cu mirosuri frumoase si flori de diferite culori. Hainele rupte ale barbatilor au fost inlocuite de camasi facute parca din panza de paianjen. Sunt subtiri, albe si delicate si incinse la mijloc cu tesaturi asemenea unor cordoane. Mainile si picioarele lor taiate au inceput sa creasca la loc, provocandu-le durere, dar surorile le canta incetisor si ii mangaie pe crestet, facandu-i sa uite si sa adoarma.
Ma plimb prin sala fara de sfarsit, incercand sa fac cat mai putin zgomot, dar prezenta mea nu trece neobservata si bravii barbati care sunt treji imi strang mainile sau inclina din cap in semn de respect. Nu vad pe fetele lor deznadejde sau infrangere, desi am fost aproape de distrugere. Inima mi se strange cu amar, simtind o manie ascunsa. Toate aceste rani, tot sangele curs si fiecare oftat de durere este din vina mea. Daca nu m-as fi lasat captivata de ura, Belial nu ar fi castigat teren si l-as fi invins, asa cum spunea profetia Reenei. Deodata, toate gandurile mi se indreapta spre ea...Nu mai sunt eu insami de cand mi-am taiat aripa...Sunt la fel de mutilata ca si barbatii din Ordinul Dragonului si simt o durere seaca, dar inghit in sec si las doar perlele ce imi curg din ochi sa fie martore ale chinului meu. Nu voi parasi sala pana nu va inceta ultimul geamat.
O vad pe Nyria undeva in capat, inconjurata de Erisa, Dahma si inca cateva surori, discutand cu glas scazut. Probabil se sfatuiesc in privinta cavalerilor sau poate soptesc despre fosta regina. Prezenta ei a starnit numeroase priviri ciudate, dar nimeni nu stie cu adevarat cine este. Si nici nu trebuie sa stie, fiindca nu este inca timpul dezvaluirii. Prezenta reginei in capitala ar putea starni furia supusilor ei, care locuiesc in afara templului, supusi care nu au uitat nici tradarea, nici rusinea faptuita de ea acum cateva milenii. Cu toate acestea, nu ma pot stapani sa nu ma intreb uneori de ce inima omului este atat de neimpacata. Cat timp trebuie sa treaca si cu ce fapte trebuie sa se rascumpere cineva pentru a fi iertat? Oare ei stiu durerea prin care a trebuit sa treaca Vardas, cautandu-si sotia sau durerea Reenei cautand o cale sa scapare din Abis? Oamenii de rand nu pot intelege, doar judeca. Sper ca odata cu incheierea bataliei sa pot castiga increderea demnitarilor ei, ca regina sa se intoarca pe tron. Pentru ca va fi singura si are nevoie de tot sprijinul meu. Vardas este deja inscris pe sulurile aurite din Opal...
- Veghetorule...soptesc fecioarele si isi unesc incet palmele.
Nyria isi intoarce ochii verzi spre mine, zambindu-mi vag. Nu am apucat sa vorbim deloc despre viata noastra trecuta, fiind ocupate cu ranitii. Dar acum, prinzand un ragaz, imi face semn sa o urmez spre iesire, iar celelalte raman sa se ingrijeasca de cavaleri.
Cu pas greoi, tanjind dupa o clipa de pace, imi culc sabia langa sold, cu gandul la Kael, Puterea mea, de care am atat de multa nevoie. Insa cerul este mut si perechea mea nu mai vorbeste cu mine nici macar in gand. Nu stiu unde este si nu stiu ce face, dar semnele nu prevestesc ceva bun. Oare am inceput sa calc voia Tatalui? Trebuie sa adorm si sa ma intorc in Opal fie si cateva clipe, ca sa aflu ce se petrece. Nu mai pot sa suport aceasta tacere blestemata! Si nici nu mai am mult timp... Am lasat in urma sala alba si am pasit curioasa pe un coridor lung, care ne duce undeva departe de templu, intr-o anexa stiuta doar de sora mea. Curtea de piatra alba adaposteste o fantana cu apa limpede, care imi aminteste de fantana adevarului in care mi-am aflat numele. Bratele de fier ale Denaidei imi sunt intiparite si acum in umeri.
Am urcat un numar de scari fara sfarsit, care ne duc spre turnul de fildes, cel mai inalt turn din capitala, scobit la varf in forma de lance. Voalurile Nyriei ma ametesc, miscarile mainilor ei par desprinse dintr-o vraja si pe masura ce merg, simt o stranie toropeala cum imi invaluie carnea, iar durerea mea incepe sa se ostoiasca.
- Ce se intampla? De ce ma simt de parca sunt pe cale sa adorm?
- Am intrat in casa Cucernicei Maici. Aici lumina si puterea ei ard necontenit, nestapanite de umbre.
- Cucernica Maica? Dar Nyria, nu tu erai conducatoarea de drept?
Ea se opreste cateva clipe si se rasuceste usor, tinandu-se de marama.
- Doar in lipsa ta, Veghetorule...Insa cea care ar fi trebuit sa ne conduca a fost demult inlocuita de Denaida...
Simt un fulger cum mi se aprinde in minte si inima imi bate ca nebuna. Aripa mi se deschide si lumina se imprastie fara voia mea, starnind un suier de vant. Rasuflu adanc si simt lacrimile cum tasnesc la coltul ochilor. Oare este posibil? Auzisem povestile, dar niciodata nu le-am crezut...Preoteasa Denaida, cea care a luat locul surorii ei mai mari, prin viclenie si minciuna...O uzurpatoare sau poate...un om sacrificat?
- Nici una, nici alta...Ea doar a urmat ordinele adevaratei Maici, prima pe numele ei, Vazatoare cu Duhul si cea mai mare tamaduitoare din toate timpurile...
- Nu, nu-mi spune numele ei Nyria...Nu as putea indura!
Ea imi strange mana, dandu-mi curajul care imi lipseste. Eu, unul dintre cei Sapte, tremur ca o frunza, chiar mai rau decat la prima mea batalie cu Lucifer. Sabia imi zdrangane la sold si imi cercetez hainele murdarite de sange, gandindu-ma ca nu pot sa ma arat asa in fata ei.
- Nu vrei sa o cunosti? sopteste sora mea.
- A murit din cauza mea! Cum as putea sa ii mai vad ochii?
- A murit ca sa te protejeze! Tu erai copilul sfant, nascut in zi de Semiluna. Sacrificiul ei nu a fost in van, Lauryel...
Apoi se opreste, simtind ca a vorbit prea mult si rusinandu-se de faptul ca mi-a pronuntat numele ceresc. Ii pun mana pe umar, linistindu-o, zambindu-i, mirata de focul din cuvintele ei. Blanda Nyria. Mereu ca oglinda unui lac si cu glas de privighetoare, dar insetata de adevar.
- Daca nu te superi, trebuie sa fie singura cu ea...
Ea inclina din cap fericita, ca si cum asta e tot ceea ce voia sa auda.
- Bate in usa de trei ori si apoi striga "Pelerinul". Te asteapta.
O apuc pe fecioara de maneca, chiar inainte de a ma parasi.
- I-ai spus ca sunt aici?
- A vazut cine esti dinainte ca armata sa intre in cetate. Stia ca va sosi aceasta zi si a prevestit-o, dar nu a vrut sa ne spuna mai multe.
Pasii ei usori se pierd pe dalele albastre, iar eu urc ultimele trepte care duc spre poarta alba, incadrata de trandafiri din lumina rosie. Trandafirii pulseaza in mod straniu, ca si cand ar urma bataia unei inimi si aud un cor de voci femeiesti gadilandu-mi urechile. Imi musc buzele, simtindu-mi sufletul cuprins de sperante si in acelasi timp de frica. Oare ce imi va spune atunci cand ne vom intalni? Nu imi pot plasmui nicidecum chipul ei, dar imi amintesc pletele lungi si blonde si o pereche de ochi de azur, care ma urmareau neincetat. Am ajuns in fata usii si mana mea zgariata si acoperita pe alocuri de sange inchegat se strange, iar pumnul loveste scurt de trei ori.
- Pelerinul!
Poarta se deschide spre interior, miscandu-se de una singura, dezvaluind o sala maiestuoasa, acoperita cu marmura ca neaua. In capat, vad un stejar alb, infipt parca in miezul acestei case, care isi trage seva de foc de undeva de dedesubt. Nu are frunze, ci doar crengi care serpuiesc si imbraca pe alocuri tavanul. In fata copacului se vede o silueta imbracata in haine lungi pana-n pamant. O femeie sta cu spatele, uitandu-se spre acele crengi si spre ferestrele uriase. La auzul miscarilor mele, se intoarce si ramane pe postament, intr-o postura demna, hieratica, cu mainile impreunate si capul drept. Ma mai despart doar cateva trepte de ea, trepte pe care nu pot sa le urc, fiindca genunchii mei sunt moi si sunt sleita de puteri. Ea imi simte nelinistea si se pogoara asemeni unei fiinte celeste, calcand feeric pe dale cu acele incaltari usoare, fosnind din roba tesuta cu fir de argint.
Vederea mi se tulbura din cauza cristalelor din ochi si nu pot sa deslusesc ce se intampla, dar imi fac curaj sa merg in intampinarea ei si ne regasim undeva la baza postamentului. Se opreste la o lungime de brat si isi da peste cap voalul care ii acoperea pletele, vrand sa se arate in intregime. Acest gest sacru, care nu se repeta decat la marile sarbatori, imi trezeste o amintire de demult. De o seara in care sugeam la sanul unei femei de o frumusete neobisnuita, care ma alinta cu mirosul de trandafir salbatic din pielea ei. Acelasi miros imi inunda acum narile. Femeia arata putin mai batrana decat mine si poate fi lesne confundata cu o sora de-a mea, dar inima nu face greseli.
- Mama?
Ea intinde mainile intr-un gest de oferire, chemandu-ma mut si barbia ii tremura din cauza lacrimilor. M-am repezit si i-am strans degetele, iar ea imi mangaie fata cu gesturi tandre.
- Mi-au obosit ochii de cand te astept, ingerul meu! glasuie ea si ma cuprinde la piept, fara sa ii pese ca sunt murdara si plansa.
- Am crezut ca te-am pierdut pentru totdeauna! murmur eu la sanul matern, redevenind pentru o clipa Layra pamanteana, care avusese candva o nascatoare.
- Esenta mea a supravietuit jungherului lui Lucifer si stand ascunsa in Locasul Luminii, te-am urmarit...Lasa-ma sa iti vad chipul...
Mainile calde imi cuprind fata si ochii nostri de culoare ingemanata se privesc adanc. Aripa mea iese degraba, asa cum se intampla cand nu ma pot controla si ea vede atunci ciotul ramas de la cealalta.
- Oh, nu! Ce s-a intamplat cu cealalta parte a ta?
- Ce sa se intample? Rani de razboi... zambesc eu printre lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu