De trei zile incoace, Adabadul este intr-o sarbatoare continua. Dupa mii de ani de intuneric si frica, oamenii pot sa-si paraseasca ascunzatorile din munti, intorcandu-se la vechile cetati, ce-au devenit adevarate locasuri divine. Rasaritul este rumen, amintind de vremurile de dinainte de razboi, cand pacea si prosperitatea domneau in regatul oamenilor. Raurile limpezi, paraiele si marile au luat locul fostelor depresiuni secate, aride, fara niciun strop de apa.
Singurii luciferieni care au fost primiti bine in acest taram sunt cei Reintorsi, care s-au grupat intr-o mica colonie, undeva la Miazanoapte, de unde continua sa faca raiduri prin Infern, incercand sa aduca pe calea cea buna pe ceilalti frati ai lor.
Nu am auzit nicio veste de la Lucifer, dar mi-au ajuns la urechi nenumarate zvonuri. Se zice ca Lumina inca doarme, ocrotita de o sfera aurie, care ii pazeste trupusorul firav. Se mai spune ca temutul Print al intunericului vegheaza necontenit fetita si nu permite nimanui sa se apropie de ea.
S-ar parea ca Azazel a fost eliberat, apoi insarcinat cu o mare onoare: aceea de a proteja poarta acelui templu in care a fost inchis Copilul Sfant. Imi vine greu sa cred ca Lucifer mi-ar fi ascultat sfatul. Poate ca a inceput sa creada-n profetii. Sau poate ca a inceput sa se preschimbe in altceva, de vreme ce a acordat inca o sansa temutului sau dusman, fara a se teme ca il va trada iarasi.
Cugetand la aceste lucruri, ma asez pe banca arcuita, admirand apusul galben. Caut o slaba consolare in culorile lui, dar nu exista vreun lucru care ar putea sa ma imbuneze. Adabadul va ramane scufundat in crepuscul, fiindca noaptea apartine altui taram, asa ca nu voi putea sa mai vad nebuloasa formata din corpul lui Kael.
Amurgul devine o rana in pieptul meu, amintindu-mi de alte zile in care am suferit infrangerea. Am pierdut, iar Lucifer a castigat. Nu doar ca are Lumina, dar si-a respectat si promisiunea. Mi-a zis ca ma va distruge si a facut-o, fara sa ma atinga cu vreun deget.
Credeam ca dezintegrarea fratelui meu o sa fie cel mai rau lucru care s-ar putea intampla, dar nimeni nu mi-a spus ca durerea despartirii de Lumina este cu mult mai grea. Intr-un fel, ea era Speranta. Atata timp cat am purtat-o in mine, am simtit ca Opalul mi-a iertat greselile. Acum ma simt ca si cum mi s-a furat ceva important... Sperantele imi sunt zdrobite nemilos, cu un ciocan de fier, chiar de catre cei care m-au trimis in aceasta misie: Batranii.
Oftez, jucandu-ma cu crengutele copacului de langa mine. Petalele roz sunt luate de vant si duse departe, in vazduhul strabatut de muzica de lire. Incotro?
Nu mai stiu unde este locul meu... Pe cand ma tanguiam, am auzit in spatele meu o pereche de pasi usori, ca o parere, urmata de un zanganit de sabie.
Uitand ca razboiul s-a incheiat, am sarit de indata in picioare, ducandu-mi mana catre sold, cautand o arma inexistenta, dar imediat am lasat bratul moale.
Mandru, impozant, purtand o minunata haina albastra si o cununa de frunte, comandantul armatelor ceresti paseste demn in scanteierea miezului galben, zambindu-mi cu bunatate. Chipul lui este icoana unei paci netulburate.
- Incotro, Lauryel? imi spune el, parca stiindu-mi gandurile.
Oare de cat timp sta ascuns printre copaci, pandindu-mi miscarile?
- Mihail! Ochii ma inseala sau esti tu, cel adevarat?
Vrand sa ma conving ca nu este o parere, i-am intins bratul in semn de salut, iar el mi-a strans mana cu o miscare hotarata, in stilul ingerilor razboinici.
- De ce ai crede ca sunt altcineva?
M-am departat sfios, cu ochii spre pantecul meu vaduvit, simtind o rusine cotropitoare in obraji. Brusc, constat ca nu-mi pot gasi cuvintele.
- Nu te mai pedepsi, Veghetorule. Ridica-ti fruntea si bucura-te de pacea care te inconjoara, fiindca o meriti cu prisosinta. Datorita curajului tau, Adabadul este eliberat; la fel, o parte din iaduri. Oastea lui Lucifer a cunoscut cea mai mare infrangere din ultimele ere, infrangere pe care o numim simplu, Daspha. Cele Noua Ceruri se bucura: Lumina s-a nascut.
- Ai dreptate in tot ceea ce ai spus, frate... Dar pacea a venit cu un pret mult prea mare. Distrugerea lui Kael a facut parte din plan? Ca greu imi e sa cred aceasta!
- Nu, distrugerea fratelui nostru nu a facut niciodata parte din plan. Sacrificiul lui Kael a fost ceva care ne-a miscat pe toti, pana la lacrimi. Dar, asculta-ma bine: Batranii m-au trimis sa iti spun ca esenta lui nu a disparut, ci a imprumutat o alta forma. Domnul Lumilor il va potopi cu recunostinta si binefacerile Sale: vechiul Kael, inger din ordinul Veghetorilor, isi va implini destinul angelic.
Deodata am simtit inima batandu-mi salbatic in piept, de exaltare, bucurie, emotie. Am rasuflat usurata, simtind ca voi incepe curand sa plang.
- Vorbesti despre realizarea serafimica?
- Intr-adevar, buzele mele rostesc doar adevarul. De ce te mira acest lucru? Nu gasesc un inger mai vrednic de aceasta onoare! Kael va ocupa noul sau loc, langa tronul Tatalui, arzand ca o coloana de iubire. Toata puterea lui, vechiul rang, insemnele, vor fi o amintire, fiindca Kael nu mai are nevoie de ele. Stii ce se va intampla apoi? Batranii au decis ca energiile vor fi trimise in Cutia cu Minuni.
- Adica, in mine?
Mihail inclina din cap, zambind incantat, mirat oarecum de socul meu.
- Nu merit atatea daruri si nici atata pretuire!
- Oh, Lauryel... Cand vei invata sa te increzi in judecata Tatalui? Stii ca El nu poate gresi! Afara de Kael, tu esti cea care a avut cel mai mult de suferit, si acesta e doar inceputul calatoriei tale! O noua era s-a incheiat, o alta era va incepe!
- De ce imi vorbesti in parabole, Mihail? Ce incerci sa-mi spui?
- Mi s-a adus la cunostinta faptul ca regele Deuronomilor vrea sa te duca spre odihna intr-un taram indepartat. Cine crezi ca i-a trimis acest gand?
- Vrei sa zici ca ar trebui sa il ascult pe Vardas? Daca asta e voia Opalului, voi pleca. Poate voi gasi acolo pacea mult visata.
- Sau poate un scop maret, care te va insufleti din nou, zice Mihail senin.
Am zambit vag la acest gand, apoi mi-am plecat ochii in pamant.
- Nu stiu... Crezi ca este posibil sa mi se ofere o noua misiune?
Dar cand am ridicat ochii, Mihail disparuse. Pieptul meu se simte mai usor, dar dorul dupa Lumina e la fel de puternic. Am inspirat adanc parfumul de albastrele, apoi am cazut pe ganduri.
***
Sala tronului este plina de oameni imbracati in straie de sarbatoare. Jilturile asezate in forma de cerc sunt ocupate rand pe rand de femei si barbati necunoscuti mie, dar care fac parte din familia roscatei. Au trecut mii de ani de la ultima adunare a duhurilor din Adabad, care venisera sa participe la una dintre cele mai fastuoase serbari: nunta regelui Vardas cu preoteasa Reena.
Deuronomul sade mandru pe jiltul acoperit cu aur, inconjurat de garda sa, care s-a asezat strategic la picioarele acelui postament. In dreapta jiltului se poate vedea un grup de femei imbracate in robe rosii ca sangele, incinse cu cordoane negre, purtand coafuri ciudate, peste care si-au petrecut voaluri. Stau nemiscate, cu mainile adunate la piept, cu ochii tinta spre usa din capatul salii.
Preotul insarcinat cu ungerea reginei nu este altul decat Landir, ce sta in picioare in fata tronului, in fata unei masute pe care s-au asezat untdelemnul, coroana si sceptrul impodobit cu piatra de smarald. El bate din palme si cantaretii ne desfata urechile cu un imn de incoronare, pe cand Reena paseste cadentat pe coridor.
Usa este deschisa de cavalerii Dragonului, care isi pleaca cucernici capetele. Din locul meu ascuns urmaresc cu interes obiceiurile stranii ale oamenilor.
Toate privirile se duc spre femeia care merge lent spre tron, pitita sub voalul sangeriu, imbracata intr-o rochie regala tesuta cu pietre pretioase.
Imnul se curma, femeia ajunge pe postament si ramane in fata masutei. Cantecul este inlocuit de glasul lui Landir, care incepe sa istoriseasca in versete zbuciumata istorie a Adabadului. Samburii nasterii, apogeul splendorii sale si marele razboi.
La fel ca toate marile imperii, taramul oamenilor a devenit orbit de opulenta, vanitate si orgoliu nemasurat, lucru care a atras atentia fiintelor luciferice. Au fost necesare cateva sute de ani pana rautatea s-a infiltrat cu totul in inimile lor. In acel timp, cea numita Mamuna a profetit faptul ca Lucifer va cuceri Adabadul si ii va face sclavi. Iar cei care vor indrazni sa se opuna, vor fi azvarliti in iaduri. Sfatul ei intelept nu a fost luat in considerare de regele acestui tinut, nimeni altul decat Vardas, care a crezut ca poate invinge uriasa armata a ingerilor cazuti.
Pe cand Landir ne canta taraganat, mintea mea vede imaginile aievea, ca si cand se petrec in momentul prezent, facandu-ma partasa la imagini rare din cronicile Umbralului. Pe cand preotul ajunge cu versetele la ziua eliberarii Deurononilor, cavalerii ingenunchiaza cucernici, strigand: Binecuvantata fie Lumina!
Vardas imi face semn sa parasesc ascunzatoarea, asa ca imi fac loc printre randurile de barbati, ducandu-ma in stanga masutei. Ei se ridica in picioare, uralele lor cresc, sabiile sunt scoase demonstrativ din teaca, iar chipul meu se umple de bucurie, fiindca recunosc multe chipuri. Sunt oamenii alaturi de care am luptat din greu, care si-au dat sangele pentru protejarea ordinului Semilunei.
- Binecuvantata fie Purtatoarea Luminii!
Si se inclina demn, ducandu-si mainile spre inima, iar eu le imit gesturile.
Sala este cuprinsa de tumult si exaltare, dar vine timpul ca uralele sa se stinga, lasand loc celui mai important moment din aceasta festivitate: incoronarea Reenei. Vardas paraseste tronul, aratand in acest fel abdicarea sa, fiind aclamat in mod asurzitor. Se aseaza in spatele reginei, asteptandu-si randul in ceremonial.
Femeia leapada voalul, care este luat de indata de una dintre preotesele noului ei ordin. Mana mea se duce spre sceptrul regal, pe care il ridic si-l inmanez Reenei, iar aceasta il pune de-a curmezisul pe piept, tinandu-l strans. Ochii ei stralucesc.
Apoi ea se aseaza in genunchi pe o pernuta de matase, cu ochii inchisi. Landir destupa clondirul cu untdelemn parfumat si toarna o dara generoasa pe cararea formata de pletele ei, insemnand-o astfel cu pecetea domniei.
Urmeaza actul final al ceremoniei, cel mult asteptat de toata lumea. Vardas asterne pe capul ei coroana grea, iar Mamuna se ridica iarasi in picioare.
Uralele cresc ametitor, pe cand ea se duce spre tronul care o asteapta.
- Traiasca regina Mamuna! striga Landir.
Cuvintele lui sunt rostite acum de toate buzele celor prezenti, care o conduc in acest mod pe vechea, dar noua regina, care a ramas acum cu intreaga povara a conducerii. De indata ce femeia se aseaza pe tron, demnitatea ei este restaurata in intregime. Actele trecutului s-au sters, dovezile de curaj s-au inscris pe sulurile sacre, numele ei se afla scrijelit pe toate templele, dar mai presus de asta, in inimile oamenilor. Cu totii se bucura de intoarcerea ei Acasa, chiar daca multi deplang faptul ca Vardas a ales sa renunte la domnie, devenind un Pribeag.
Pe cand regina primeste felicitarile si darurile, ma retrag langa o coloana, urmata indeaproape de Vardas, care inchina o cupa cu vin. Privile sale caprui dezvaluie o nota de melancolie. S-ar zice ca este dorul dupa vremuri apuse, sau poate tristetea cauzata de faptul ca si-a parasit pentru totdeauna tronul.
- Nu te teme... Sunt sigura ca mai sunt destule razboaie de purtat, victorii de cantat si alte tronuri de oferit, destule pentru toti ratacitii... zambesc eu.
- Crezi ca imi pasa de blestematul de tron? Nu, Lauryel... Tristetea pe care o citesti in mine este legata de alte lucruri... As fi putut face alte alegeri! Unele mai bune pentru poporul meu, care sa nu duca la ruina si mii de ani de temnita!
- Dintre toti oamenii, tu ar trebui sa stii cel mai bine ca viclenia lui Lucifer nu cunoaste margini! Ai uitat cat ai avut de patimit in ultimii 10.000 de ani?
- Nu am uitat nimic... Nici macar o sclipire din rautatea privirii lui. Astept ziua in care ma voi putea razbuna pe el asa cum se cuvine, dar acea zi nu mai vine!
- Crezi ca razbunarea iti va aduce eliberarea, Vardas? Tu singur ai spus ca ai fi vrut o cale mai buna pentru poporul tau... Sa cautam o cale mai buna, deci!
- Incerci sa-mi spui ca ar trebui sa renunt la represiune?
- Ura naste ura. Razboiul naste razboi. Avem iluzia ca lucram de partea Luminii fiindca ne ucidem fratii, chiar si pe cei intunecati... Dar ce facem diferit fata de ei, spune-mi? Afara ca am contribuit cu totii la varsare de sange?
Uimit de severitatea spuselor mele, pe fata deuronomului infloreste un suras.
- Incepi sa semeni cu Layra de altadata, care nu fusese inca corupta de rau. Cred ca imi place. Si mai cred ca Taramul de Nicaieri ne va face bine amandurora...
Apoi Vardas imi da mana, conducandu-ma spre iesire, spre mirarea celor care inca petrec, slavind-o pe regina. Mi-am intors capul spre Reena, la timp ca sa surprind un zambet pe buzele ei pline, si-am inclinat usor din cap. Ea mi-a raspuns la fel, dar gestul ei este incarcat de atat de multe semnificatii, atat de bogat...
Parca mi-ar fi soptit cumva "Ai grija de el", aratand cu degetul spre Vardas, dar in acelasi timp a spus "Multumesc", miscand din aripa care ii salvase viata.
Ne strecuram grabiti, in amurgul celei de-a saptea zi in noul Adabad, lasand in urma muzica asurzitoare, cautand un colt cat mai aproape de natura.
Urcam zecile de trepte spre una dintre gradinile suspendate, din care izvoraste ametitor o cascada azurie, care se pierde undeva in raul de dedesubt. Fugim pe scari ca niste copii zglobii si fara sa vreau, incep sa rad... Vardas rade langa mine, chiar daca niciunul dintre noi nu stim de ce radem. Ne-am tras rasuflarea si ne-am mangaiat ochii cu splendoarea cerului, imbatati de mirosurile suave ale florilor.
- Poate ca ai dreptate... zice deodata Vardas, redevenind serios.
- Ce vrei sa spui?
- Nu credeam ca o sa mai fiu vreodata martorul unei asemenea privelisti... Adabadul aduce cu un crampei din Cerul de Opal... Si totul s-a intamplat din pricina ta, fiindca ai ales sa lupti pana la ultima suflare.
- Nu am fost singura... L-am avut pe Kael de partea mea. Si pe tine.
Si zicand asta, l-am luat de brat si mi-am plecat capul pe umarul sau.
- In final, totul a iesit bine... zambeste el. Cine ar fi crezut ca vom ajunge atat de departe? Incurcate mai sunt caile lui ISH...
- Asa este! zic eu cu solemnitate.
- Stii, Layra... un singur lucru imi mai lipseste acum ca sa fiu impacat.
- Care este acela? soptesc, ridicandu-mi ochii albastri spre figura lui barboasa.
- Iubirea ta.
I-am privit chipul rugator, ars de soare si nenorociti, patruns de emotie navalnica.
- Oh, Vardas... Ai toata iubirea mea!
- Cu adevarat?
- Cu adevarat.
El inghite in sec, apoi isi lipeste buzele carnoase de fruntea mea. Dupa o clipa, ma trage in bratele lui calde, tinandu-ma la pieptul sau solid, ca pe un copil. Am stat asa ore in sir, ascultand cantecul cascadei, numarand batai de inima, visand la viitoruri inca nescrise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu