Drumul e lung si presarat cu primejdii. Cizmele mele bat grabite pamantul uscat si cenusiu iar deasupra mea vad un hau in loc de cer. Locul acesta e abandonat de lumina divina, singura lumina care se mai gaseste fiind in sufletele umane care se perinda pe aici lipsite de speranta. Curajul nu a pierit insa cu desavarsire din pieptul Omului. Cu ochii ingustati, sclipind ca fante stranii in acest amurg etern, Landir cerceteaza peisajul din fata noastra. Ne apropiem de hotarele regatului sau si de acum inainte fostul preot nu mai este protejat de magia pamantului pe care il stapaneste. Ultimul nefilim se arata batos si crancen in fata noastra, facand un semn de salut cu secera.
- Bine ai venit, Mare Preot!
- La bun amurg, Zebud! Deschide portile.
- Stapane, vrei sa parasesti tinutul stramosesc?
Ochii lui bulbucati se casca de mirare si devine nerabdator sa afle raspunsul. Dar Landir nu il cinsteste cu prea multe lamuriri.
- Am o misie importanta ce nu sufera amanare! Tine! Daca mi se va intampla ceva, omul meu de incredere va veni sa ma caute. Si daca va trece pe aici vreau ca sa primeasca aceasta scrisoare.
Si zicand asta el flutura manecile larg si din ele zboara un porumbel auriu ce ia forma unui papirus ce cade in mana nefilimului. Aceasta ascunde papirusul la brau si face un semn din cap.
- Totul se va face precum ai poruncit!
Portile de arama gem asurzitor si vad o cararuie luminata slab in fata noastra. In departare se vad muntii pierduti in pacla albicioasa. Uriasul se opinteste si inchide poarta, lasandu-ne prada umbrelor si hoardelor de zebruni care cutreiera locul mai mereu.
Alaturi de un copac sfrijit vad doi cai inseuati, pregatiti de plecare. Sunt facuti parca din fum alb si scot pe nas flacari rosiatice. Landir rade.
- Te miri? Si eu pot sa vad cateodata viitorul, Pelerinule. Stiam ca va trebui sa te insotesc, dar a trebuit sa vad daca treci incercarile.
- Ai grija...Nu ai vrea sa fii incercat de ascutisul sabiei mele.
- Am fost deja incercat, ai uitat? Nu ma tem de tine.
Si ranjind plin de intelesuri se aburca pe calul magic.
- Am fi putut zbura pana la coline, dar ma tem ca lumina noastra ne-ar fi dat de gol imediat. Acesti cai de umbral au darul de a ne face nevazuti. Ramai calare si nu vei fi zarita de zebruni.
As vrea sa ii spun ca oricum sunt invizibila pentru ochii demonici, dar in loc de asta, tac. Acest Landir simte oricum mult prea multe. Am incalecat si am strans sabia la sold, amintindu-mi de primul antrenament alaturi de Makai. Ce ciudat rasuna in mintea mea numele sau...Makai este mort. A renascut sub numele de Kael.
Pana sa apuc sa gandesc calul meu vrajit de oamenii umbralului o ia in galop atat de repede, incat simt ca mai este doar putin si ma desprind cu totul de pamant. Peisajul suiera in stanga si in dreapta mea, vazand inaintea ochilor doar cenusiu si sangeriu, intr-un amestec ametitor.
***
Pestera din fata noastra este adanca si intunecata. Landir da drumul cailor si imi face semn sa ne apropiem de intrare. Spre mirarea mea, pestera este protejata de magie fiindca nu pot trece de scut. Preotul isi scoate sceptrul si il loveste usor de palma, iar acesta lumineaza in alb. Face un semn deasupra intrarii si sfere aurii izbucnesc deodata, aparand din aer si formand o frumoasa tesatura. Apoi se imprastie in toate directiile si pocnesc, lasand ca pestera sa fie profanata de pasii lui. Ma duc dupa el, ghidata de cristalul ce sta in varful sceptrului, care ne lumineaza drumul cu nuante blande, albicioase. Un sir de trepte se vede in fata noastra si cand ne apropiem zaresc hauri in stanga si dreapta lor, treptele abrupte stand si plutind in aer.
- Acesta e Pasajul Dragonului. Cu grija, treptele sunt miscatoare. Daca nu iti ascuti ochii, vei cadea in hau si ajungi in carcerele de dedesubt.
Ca sa se incredinteze ca am inteles, sare cu voiciune pe prima treapta si scara incepe sa se contorsioneze, incercand sa ii ingreuneze drumul.
- Vino Pelerinule, vino...Pana nu dispar!
Am sarit in urma lui, clatinandu-ma si m-am rotit pe degete ca sa imi recapat echilibrul pierdut, urmandu-l pe Landir. Scarile se joaca cu noi intinzandu-ne diferite capcane...Se alungesc, se scurteaza, se curbeaza, se lasa in jos sau se ridica si se stramba, dar noi plutim usor si alegem atent locul in care vom cobori. Preotul a inceput sa alerge si din cand in cand rade, obisnuit fiind cu acest joc obositor. Dar asta il costa fiindca piciorul ii aluneca si una din scari il loveste peste crestet. Cade in stanga si ramane suspendat deasupra abisului, cu mana tinandu-se de o treapta vicleana, ce incearca sa ii sfarame degetele.
In urma mea scara dispare si curand voi cadea si eu, daca raman pe loc.
Fulgerator ma indrept spre el si ma prabusesc la baza treptei, prinzandu-l de brat inainte de a cadea in intuneric. Il trag cu toata puterea mea si cand ii vad umerii la baza scarii stiu ca este salvat, dar o alta treapta vine din urma si imi strange glezna ca intr-un cleste. Landir se chinuie sa se ridice si in cele din urma reuseste, dar eu primesc un branci de la teribila scara si ajung asa cum fusese si el, stand suspendata in aer. Icnesc si strig dupa el, iar Landir ma insfaca de mana.
- Scari blestemate!
Trage de bratele mele si eu imi incolacesc picioarele de margine, reusind sa ma ridic; el ma strange de grumaz si rasufland greu, ma prinde in brate. Am ramas o clipa lipita de pelerina lui, care ii incurca miscarile. Apoi ne ridicam si o rupem la fuga, in vreme ce scara e absorbita de intuneric. Drumul continua in acest fel vreme de cateva ceasuri, pana intrezarim o luminita undeva la capatul lor. Suntem aproape de iesire.
Totusi, ceva imi spune sa fiu prevazatoare. Magia antica este mereu inselatoare si vrajitorii lui Lucifer au facut totul ca sa fie siguri ca niciun picior de om sau inger nu va ajunge vreodata la culcusul dragonului.
O limba de foc iese din adanc si se incolaceste dupa piciorul lui Landir; acesta cade greoi si sceptrul ii scapa din mana. Curand, limbile de foc se intetesc si el se chinuie sa ajunga la arma lui. Un demon stravechi se iveste chiar in fata iesirii, suierand din cele trei capete de sarpe si scuipand spre noi rauri de foc si venin.
Imi incrucisez bratele in fata si scutul meu albastru izbucneste brusc, formand o sfera care ne inconjoara pe amandoi. Sfera taie tentacului demonului si acesta suiera ascutit de durere, retragandu-se. Veninul se scurge pe peretii transparenti ai scutului si preotul nauc isi gaseste sceptrul. Cand scutul cade, demonul revine si mai incapatanat.
De data asta e randul lui Landir sa isi foloseasca puterea si lumina ce izvoraste din arma magica raneste ochii sarpelui, care fuge sa se ascunda. Insa piciorul meu s-a asezat pe unul dintre tentaculele lui si el nu mai poate cadea inapoi din haul de unde a venit. Pana aici!
M-am avantat plutind si mi-am scos sabia, folosind o treapta vicleana care m-a aruncat in aer, fiindca acum foarte aproape de sarpe. Cu o singura lovitura ii retez capetele monstruoase si el cade in adanc. Sangele lui tasneste si imi murdareste mainile si trunchiul iar usturimea este ingrozitoare. Insa continui sa alerg pana la marginea scarilor si trec de partea cealalta. Ma prabusesc si ma proptesc cu spatele de o stanca.
Landir cade alaturi de mine in iarba cenusie si pestera se inchide. Urlu din cauza durerii si imi vad carnea cum se topeste, ucisa de venin. El sta neputincios langa mine si incearca una din vrajile lui. Cand incep sa mi se vada muschii de dedesubt, carnea se reface de la sine si raman fara nicio urma. Preotul ramane uimit.
- Cum de te vindeci asa repede? Magia ta e puternica!
- Nu este magie, Omule. Este har.
- Daca acest har te-a ajutat sa ucizi un Thenetor, invata-ma si pe mine arta ta. Mi-ar fi de mare folos in lupta contra zebrunilor.
- Harul mi-a fost dat de Tatal, asa cum si voi l-ati avut candva dar l-ati pierdut. Nu se poate redobandi decat cu pretul unor mari dureri.
El clatina din cap neincrezator si in minte i se ingramadesc noi intrebari.
Insa stie ca nu va afla nimic, asa ca se ridica de jos.
- Sa mergem...Ne apropiem de inchisoarea lui Dakat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu