După atâta vreme de încercări și suferințe,am scăpat cu viață din Împărăția Întunericului.Chiar și gândul mi se pare de necrezut.Sufletul mi-a rămas intact,în pofida faptului că am fost atrasă ca un magnet de Prințul decăzut,parte din mine și eu din el.Ar trebui să nu mă mai gandesc la asta și să grăbesc pașii,poate se răzgândește și trimite o haită de câini infernali pe urmele mele...În inimă începe să mi se înfiripe o bucurie năvalnică când văd că am ieșit din pădurea de mesteceni și mai e atat de puțin până acasă.Acasă! Un cuvânt care dintr-p dată înseamnă atât de mult! Îndelungată vreme m-am simțit părăsită la Templu,stiind că părinții mei adevărați m-au dat de bunavoie Preotesei Denaida.
Apoi mă opresc brusc pentru că simt că ceva nu este bine.Mestecenii nu mai sunt uscați,ci abia ce au dat în floare! Iar aerul călduț îmi arată că toamna a pierit,înlocuită fiind de miresme primăvăratice.
Merg,merg spornic și aș fugi de aș putea,dar oboseala îmi înmoaie picioarele.Abia aștept să îmi îmbrățișez surorile,apoi să mă pregătesc,pentru că represaliile nu vor întarzia să apară.Bucuria mea adancă e tulburată însă de amintirea Nyriei.Cum mă voi duce acum în fața Mamei să îi spun ca...A fost ucisă? Cum voi răbda toate acele perechi de ochi,care vor dori să știe ce s-a întamplat cu ea? Ar fi trebuit să mă întorc cu ea înapoi.Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și mi-am întărit inima,pentru că nu mai este nimic de făcut.
Sufletul ei se odihnește în IȘH.
***
De îndată ce am pășit în templu,mireasma lui m-a cuprins și am inspirat cu nesaț fumul tămâii.Am început să tușesc fără să vreau,uimită ca parfumul ei mă supără.Intrarea mea precipitată a amuțit toată suflarea,ca un făcut,toate capetele s-au întors în direcția mea,urmate de șoapte,apoi exclamații și strigăte.
-Layra ?! Trăiești? am auzit-o pe Briseide.
Un culoar s-a facut în fața mea,pe care calc cu hotărâre,apropiindu-mă de altar,acolo unde pot vedea silueta Mamei.Ea e singura care nu pare șocată de reîntoarcerea mea.Singurul gest pe care l-a făcut a fost să își ia mâinile de pe cartea Sfantă și să înceteze a citi.
Am ajuns în față și m-am așezat la locul meu obișnuit,acolo unde înalț imnuri Dumnezeului nostru.Capetele s-au întors invers,simțind acum privirile lor cum îmi ard ceafa.Denaida mă privește lung și așteaptă ca șoaptele sa înceteze.Curând,se face atât de liniște,încât daca ascult atent,îmi pot auzi bătăile inimii.
Denaida face un semn spre cineva și una dintre surori îmi aduce o carte de rugăciuni,cea din care citim la slujba de seară.Totul pare neschimbat.O iau cu mâinile ușor tremurande și o deschid.Încerc să cânt,dar cuvintele mi se opresc în gât.Încerc să citesc,dar ceva mă sugruma încet.Fac semn din cap că nu pot și cartea îmi cade pe podea.Briseide ma apucă de braț.
-Gardianule,ești bine?
Nu am putut citi pentru că literele îmi dansau în fața ochilor.Mama face un alt semn și mă apropii de altar.Acolo,văd întinsă pe masă sabia mea.Oh,cat de dor mi-a fost să ii simt mânerul sculptat!
-Ridic-o! îmi zice ea ferm.
Îmi îndrept repede mâna spre ea,dar când degetele mele o ating mi le retrag fulgerător.Mă arde! Am rămas cu gura căscată în fața ei,nevenindu-mi să cred că așa ceva se poate întampla.Stupoarea de pe fața mea se transmite si surorilor,iar Denaida încruntă ușor din sprancene.Încerc din nou să o iau și mânerul ei mă frige iar.Ce se întâmplă cu sabia mea?
-Întrebarea corectă ar fi...Ce se întamplă cu tine?
Ridic ochii din pământ și o privesc cu rușine pe Denaida,apoi încerc iar să apuc sabia,dar nu pot răbda mult arsura și aceasta cade pe podea cu un zăngănit metalic.
Acum Denaida se apropie de mine cu pași solemni.Poartă o robă albă încinsă cu o centură împletită iar în mâna dreaptă ține o cruce mare de argint.Vine cu ea și o ridică ușor până la înălțimea frunții mele.Eu mă uit în luciul ei și nu zic nimic,dar simt nevoia sa o ating.De data asta,nimic nu se întamplă,iar oftatul ușor din pieptul Mamei îmi arată că sunt salvată.
-Vei fi bine.
Surorile zâmbesc ca și când știu la ce se referă ea și încep să cânte cu voioșie un imn,iar vocile lor calde îmi fac pieptul să mi se înfioare și lacrimi să-mi apară pe obraz.
Denaida se întoarce la altar și continuă să întrețină slujba.Eu răman nemișcată la locul meu,nu pot cânta,dar ascult.Tămâia ma îneacă,nu pot citi slovele sfinte,dar am putut atinge crucea și asta îmi dă speranță ca nu mi-am pierdut sufletul.
Slujba se încheie și toată lumea se răspandește.Deși știu că surorile au mii de întrebări pentru mine,ies liniștite ca și când mi-ar înțelege zbuciumul.Au rămas înăuntru doar Briseide si Adrena.Preoteasa tocmai închide cartea.
-Vino Layra,apropie-te.
Cele două surori mă încadreaza și mă apucă fiecare de cate un braț.Nu înțeleg de ce se poartă așa ciudat cu mine.Denaida vine iarăși în fața mea,nu mă atinge dar începe să spună cuvinte într-o limbă stranie,privind expresia de pe fața mea.Nu știu ce spune,dar cuvintele ma supără.Ochii încep să îmi ardă în orbite,pielea mi se încrețește,mâinile mi se slăbesc și capul îmi amețește.Mă zbat,voind să îmi eliberez brațele.
-Ai fost murdărită...
Știe! De unde știe ce s-a petrecut în palatul lui Lucifer?
-Poate din cauză că am darul de a vedea în tine sau poate din cauză că te porți ca un demon atunci când îți citesc rugaciuni de dezlegare!
Vocea ei a devenit aspră.Mă cutremur când îmi dau seama că acel timp petrecut în Infern m-a schimbat.Și nu în bine!
-Mâine la răsărit de zori te vei trezi...Te vei spăla cu apă neîncepută,nu vei mânca și vei merge cu mine și surorile la râul sfânt,să te scalzi în el și să te purifici.Întunericul a pătruns adânc în mădularele tale și trebuie scos afară cât mai repede cu putință.Nu știu de ce te afli încă în viață.Fie pentru că ai primit ajutor să scapi,fie pentru că ai fost lăsată să pleci si să aduci întunecimea aici,prin trupul tău.
-Mamă...
-Nu vreau să aud nimic.Mintea îți este întinată.Vom vorbi mâine dupa ce te purificăm.Adrena,Briseide,o veți închide în chilia ei,apoi veți veni cu mine să ne rugam pentru ea.
Ele încuviințează și mă scot afară din templu.Nu îmi mai simt picioarele și mă sprijin de surori,care mă duc ferme spre chilia mea.
***
"Tu ești a mea pentru totdeauna...De ce nu vrei să înțelegi,Layra?"
În mijlocul armăsarilor negri cu ochii de foc,mânjit de sânge din cap până-n picioare,tinând în mana dreaptă o inimă încă palpitând,stă o siluetă înaltă care mă înspăimântă.Strâng mânerul sabiei mai bine și mă reped spre el.El aruncă inima cu un rânjet victorios pe față și se repede la rându-i spre mine,oferindu-și pieptul.Sabia mea îi întalnește veșmantul dar cand să îi străpung inima...Ezit.
-Nu poți să o faci,nu-i așa? rade el batjocoritor.
Până să mă dezmeticesc,se ridică în picioare și strânge în palme taișul sabiei mele,ce îi stă înfiptă cu varful în pieptul lui.Trage de ea și un fir de sânge se vede pe pielea lui imaculata.Încerc să retrag sabia,dar el nu vrea și o apasă mai tare,iar sabia îi intră în piept.Atunci... se preface în fum și dispare,în urmă rămânând doar sabia cu vârful înroșit."
-Layra! Trezeste-te! Trezeste-te!
Cineva mă mișcă ușor.Văd deasupra un chip familiar.
-Te zbăteai în somn...Vino,Mama ne așteaptă.
Mă ridic buimacă din somn.Mă îmbrac cu o haină albă și mă spăl pe față cu gesturi repezi,cu gândul la visul atât de real.Doar că știu că nu e vis...E Lucifer care încearcă să mă sperie și să îmi amintească că el e stăpânul acestui joc.
Am părăsit chilia,urcând pe un cal ce îmi fusese dinainte pregatit. Denaida și surorile se urcă de asemenea pe cai,fără prea multa vorbă.Am mânat grăbită animalul,pornind împreună cu ele spre râul Cefreu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu