Capitolul 8: Penitenta lui Azazel

 

Capitolul 8: Penitenta lui Azazel

Intors in apartamentele sale, Azazel sedea pe scaunul arcuit, adancit in ganduri, privind intr-un punct fix, undeva in camera. Tinea o cupa plina in mana dreapta, iar roba ii era descheiata la piept, lasand sa i se vada bustul sculptural: zvelt, delicat si palid. Pletele aurii curgeau pe umeri, desfacute, iar buzele ii erau manjite de sange.

In stanga sa, stand in picioare, o tanara care-i soptea fel de fel de lucruri la ureche. Din cand in cand, Azazel zambea vag, amuzat probabil de ceea ce indruga femeia.

La picioarele lui stateau alte trei femei imbracate sumar, care se dadeau peste cap sa-l distreze. Corpurile lor perfecte erau aproape goale, iar bratele si picioarele le erau acoperite cu bijuterii. Una dintre ele canta la un instrument muzical, iar celelalte dansau unduios imprejurul scaunului, dezgolindu-si provocator pulpele, mangaind, in trecere, bustul lui Azazel. Frumusetea lor era stirbita doar de ochii complet negri, care dezvaluiau adevarata lor natura.

Azazel o trase in bratele lui pe cea care ii soptea verzi si uscate, spunandu-i sa taca, apoi o saruta. Ea chicotea usor, tinandu-l de gat si leganandu-si picioarele. Dupa ce-si facu pofta, el striga:

- Vreau s-o vad pe Lore!

Brusc, femeile se bosumflara. Bruneta se desprinse mahnita din bratele lui, cantareata se ridica de pe podea, iar atmosfera se acri.

- Ce va uitati asa?

- Regele meu, indrazni cea care il sarutase, este a sasea oara cand o chemi, facandu-ne nedreptate. Noi nu-ti mai suntem de ajuns?

- Da, spusera celelalte, in cor: noi nu-ti mai suntem de ajuns?

El sorbi inca o data, apoi arunca pocalul pe podea, cu un gest nervos. Femeile se ingramadira unele in altele.

- Ma plictisiti de moarte! declara lucifericul. Aceleasi povesti in fiecare zi, aceleasi dansuri, aceleasi chipuri. Sunteti tarfele mele, nu sotii, ca sa-mi cereti socoteala. Acum o vreau pe Lore. Plecati!

Dansatoarele plecara cu pas saltat si cu nasul pe sus, chiar daca abia fusesera mustruluite. Aveau inimile pline de ura, dar ascundeau asta in spatele zambetelor. Ura pentru muritoarea care il acaparase pe Azazel, adoratul lor.

Acesta se lasa pe spate, privind spre tavan, iar pletele i se revarsara pe spatar. Statea picior peste picior, iar mainile pline de inele se odihneau pe bratele jiltului.

Se auzi o miscare usoara, un fosnet de matase dublat de mirosul unui parfum aparte. O silueta inalta isi facu aparitia in pragul usii: o fata cu ochi umani, care n-avea ce cauta acolo.

- Ai trimis dupa mine?

Azazel ridica cu greu capul, apoi facu un semn de invitatie. Fata pasi timid, tinand strans de marginea voalurilor care o acopereau. Judecand dupa felul cum arata, se prezenta ca opusul dansatoarelor din suita regelui: cuminte, imbracata pana la gat, lipsita de bijuterii si cu o mina nevinovata.

- Stai aici, indica blondul, aratandu-i locul de onoare.

Sovaind, neavand prea mare incredere, tanara se lasa pe podea, chiar la picioarele lui, apoi astepta.

- Pune-ti capul pe genunchii mei.

Azazel trecu cu mana prin crestetul blond al fetei, simtindu-se ceva mai linistit.

- Cum te simti? Esti slabita?

- Sunt bine, domnul meu, sopti ea, framantandu-si degetele.

- Te hranesti cum trebuie?

- Da, domnul meu.

- Cineva mi-a zis ca fetele iti fac viata grea. Este adevarat?

Ea incuviinta, miscand capul sub mana lui Azazel.

- Daca vor continua asa, va trebui sa le pedepsesc.

- Nu, nu… Lasa-le… Nu-si dau seama ce fac.

- Ba stiu prea bine ce fac, dar sunt orbite de gelozie prosteasca. Nu vor sa imparta atentia mea cu o muritoare.

- Le poti condamna?

- Da. Pot. Eu sunt stapanul lor, nu vreun maimutoi adus de la circ. Datoria lor e sa ma slujeasca, atat in viata, cat si in moarte.

- Ma intreb…

- Spune-mi, o incuraja el, vazand ca s-a oprit.

- Ma intreb care e rolul meu.

Azazel se apleca spre ea, apoi isi folosi mana ca sa-i indrepte figura in directia lui. Lore il privea cu ochi mari, mirati.

- Tu esti imaginea lucrurilor care ar fi putut fi, dar si a lucrurilor care vor fi…

- Nu inteleg.

- Nici nu trebuie sa intelegi, adauga el, apoi o saruta pe obraz.

Fata se fastaci, se inrosi, apoi pleca capul.

- Fetele tale cred ca le-am luat locul in patul tau.

- Ce prostie, pufni Azazel. Nu pentru asta te-am facut.

Fata ridica capul.

- Nu mi-ar parea rau daca ar fi adevarat.

Azazel o privi surprins.

- Te visezi in patul meu?

- Uneori, raspunse ea, moale, simtind ca va crapa de rusine.

- Cine ti-a plantat asemenea ganduri in minte?

- Nimeni, domnul meu.

Azazel ii facu semn sa stea pe genunchii lui, dupa care isi strecura un brat pe dupa ea, lipind-o de trupul lui rece.

- Nu-i loc in patul meu nici pentru concubine, nici pentru sotii.

- N-ai avut niciodata o sotie?

- Ce sa fac cu ea?

- Sa-ti alunge singuratatea.

- Ti se pare ca sunt singur?

Vocea lui intrebatoare avea si o unda de mandrie in ea.

- Esti inconjurat de femei, dar niciuna nu-ti poate alunga tristetea.

- De unde stii tu cum ma simt?

Lore inghiti in sec.

- Iarta-ma, n-am vrut…

- Nu, nu, dadu el din mana. De unde stii cum ma simt?

- Ti-am citit scrisorile, sopti tanara, lasand capul in jos, spasita.

- Ce ai facut?!

Azazel se ridica brusc, aproape rasturnand-o, dupa care se departa de ea. Parca vazuse un sarpe veninos.

- Cine ti-a dat permisiunea sa-mi scotocesti prin papirusuri?

Fata ramase nemiscata, cu mainile impreunate in poala. El se sprijini cu palmele de bratele jiltului, inconjurand-o din ambele parti, prinzand-o ca intr-o capcana.

- Acum ai amutit? Uita-te la mine!

Lore rasufla greoi, simtindu-si genunchii tremurand. Soarta ei atarna de cateva cuvinte.

- De cand creatura e interesata de gandurile Creatorului?

Fata indrazni sa ingane ceva.

- Creatura nu poate sa-si iubeasca Creatorul?

Azazel tresari.

- Ce stii tu despre iubire? Esti facuta din carne.

Tanara tacu malc, simtindu-si ochii umezi. Azazel se duse spre un dulap, scoase ceva de acolo si ascunse acel ceva in san, apoi se intoarse la locul sau, facandu-i semn sa se aseze iarasi pe genunchii lui, dupa care o lipi de el.

Fata era uimita. Stapanul ii mangaie figura suava, privind-o adanc, cercetand-o cu atentie, ca si cand o vedea pentru ultima oara. Sedusa de miscarile lui, inchise ochii. Azazel scoase pumnalul cu mana stanga, privi spre chipul ei inrosit, apoi… dintr-o miscare precisa, cruda, ii reteza beregata. Sangele galgai, fata incepu sa se inece, corpul ei, cuprins de convulsii, se zbatea in bratele regelui desertaciunii.

Azazel ramase ca o stana de piatra, simtind sangele cald cum ii spala genunchii, sorbindu-i agonia de pe frumosul chip, care se mistui in durere. Ochii fetei devenira sticlosi. In ei se citea o singura intrebare: de ce? Trupul incepu sa se raceasca.

Azazel o ridica in bratele lui, dupa care porni spre usa din dreapta. Vestmantul alb al fetei se taraia pe podea.

Lucifericul cobori la nivelul urmator, grabindu-se spre un loc doar de el stiut, aflat la mica distanta de apartamentele sale. Ajunse in fata unui perete, sopti doua cuvinte intr-o limba antica, iar peretele se topi, lasand sa se vada o intrare secreta.

El parcurse un coridor slab luminat, ajungand in fata unei usi metalice, pe care o descuie folosindu-se de inelul cu onix pe care-l purta pe degetul aratator. Intra intr-o odaie foarte mare si foarte inalta, in care se aflau mai multe sarcofage.

Undeva, in coltul incaperii, se putea vedea un sarcofag gol, plin cu lichid verde, care astepta trupul neinsufletit. Azazel saruta fruntea fetei, recunoscator.

- Multumesc pentru sacrificiul tau.

Apoi o depuse in acel sicriu neobisnuit. Fata se prelinse in sarcofag, teapana, cu mainile pe langa corp. Lichidul usor fosforescent o acoperi imediat, facand-o sa semene cu o statuie scufundata.

- Inca un prototip dus pe apa sambetei, ofta Azazel.

Preocupat, muncit de tot felul de ganduri, regele facu o scurta plimbare printre celelalte sarcofage, sase la numar, unde se gaseau alte trupuri, identice cu cel al fetei moarte, imbracate in aceeasi toga alba, care pareau a se odihni.

Dupa ce se asigura ca totul era in ordine, facu cale intoarsa, ajunse pe coridor, iar de acolo se duse in camera principala: laboratorul. Scotoci prin dulapuri, scotand de undeva o cutiuta de sidef. In cutiuta de sidef se gasea o pana pe jumatate rupta.

Regele se apropie de bazinul dreptunghiular aflat in mijlocul incaperii. Pana cazu in lichidul care scotea un zgomot continuu, ce aducea oarecum cu un zumzet. Imediat dupa aceea, deschise o sticluta si turna o licoare cu miros parfumat, care facu apa sa fiarba.

- Cresti… sopti Azazel, vorbind cu ceea ce se afla in apa.

*

Printre multele odai destinate practicilor magice, se gasea o camera aparte, pe care Azazel o folosea in vremuri de restriste.

La o prima vedere, nu ai fi putut ghici care era rostul ei. Parea un fel de celula neagra, asemanatoare cu cele din Infern, cu pereti foarte grosi, lanturi atarnate de tavan si proptitoare. Aceste proptitoare facute din metal aveau rolul de a sprijini bratele prizonierului care urma sa fie biciuit.

Regele desertului construise aceasta camera pentru un scop clar: torturarea captivilor care aveau nesansa sa-i pice in mana, pentru a smulge, de pe buzele lor muribunde, informatii despre tabara adversa.

Dar Castilia se schimbase, iar Lucifer poruncise ca instrumentele de tortura, precum si prafurile care inmuiau vointa, sa fie duse in beciurile Infernului. Nu voia ca Layra sa gaseasca, din intamplare, incaperile in care se petrecusera atatea fapte odioase.

Azazel s-a supus, dar a facut lucrurile pe jumatate: a permis transportarea instrumentelor de tortura, dar a pastrat prafurile, lanturile si vergelele cu tepi.

Acum, pasind in odaia cufundata in lumina galbuie, amintirile il invadara fara voia lui. Strigate de agonie, chipuri chinuite, confesiuni smulse cu greu, felul in care ii ucidea dupa ce obtinea adevarurile. De la o vreme incoace, din cauza bolii care-l bantuia, dezvoltase un simtamant straniu, necunoscut tagmei lui, care nu avea un nume, dar care incepuse sa-l chinuie.

Vrand sa scape de imaginile care-i bantuiau mintea intunecata, se ametea cu tot felul de prafuri inventate de el, care aveau darul de a mai sterge din acel sentiment apasator. Multe lucruri nefiresti se intamplasera de cand o luase pe Layra sub aripa lui ocrotitoare.

Trebuia sa faca ceva, altfel isi va pierde credibilitatea in fata Printului. Nu-si permitea sa para slab.

Trase roba peste cap, o agata de un sfesnic, dupa care lua din panoplia satanica cel mai eficient instrument de purificare: biciul cu sase cozi. Confectionat dintr-un material flexibil, acesta avea sase capete asemanatoare cu botul de sarpe, din care ieseau un fel de zimti metalici, destul de taiosi cat sa smulga carnea de pe oase.

Se sprijini cu mana stanga de proptitor, iar cu dreapta insfaca biciul. Trase aer in piept, il rasuci pe deasupra capului, dupa care il directiona spre spatele lui.

Se auzi un suier, urmat de sunetul pielii crestate, lucru care ii aduse o umbra pe obraz. Nu scoase nici macar un geamat, ci intari maxilarul si lovi din nou. Rand pe rand, trosniturile nascura modele sangerii pe pielea imaculata, iar serpii se hranira cu fluidele lui.

Cu fiecare lovitura, Azazel se purifica. Simtamintele nepermise slabeau, fiind inlocuite de durere ascutita.

Sangele curgea in raulete, bratele erau si ele stropite, iar parul blond, stralucitor, manjit. Regele simti ca se prabuseste si se lasa intr-un genunchi, ramanand cu capul in proptitor. Rasufla sacadat, simtindu-se revigorat, dupa mult timp de lancezire nesanatoasa.

Dupa ce pielea i se vindeca, se ridica, se aseza la loc si continua sa se flageleze. Facu asta ceasuri in sir, fara sa simta vreo oboseala. Suferinta inobileaza, ii spusese candva Lucifer. Desigur, nu se referea la suferinta proprie, ci a altora. Printul facea tot ce-i statea in putere ca sa se elibereze de durere, in vreme ce- si indemna capeteniile sa faca opusul. Azazel a inteles, in cele din urma, ca durerea era modul in care Lucifer ii controla. La cea mai mica nesupunere, urma pedeapsa, fara gres.

In erele de dupa cadere aproape nicio capetenie nu scapase de corectiile lui. Dintre toti, Lilith a fost cea mai oropsita. Iar dupa Lilith, el. Faptul ca facuse o pasiune pentru Mamuna a fost cat pe ce sa-i aduca sfarsitul. A fost facut exemplu si pedepsit intr-un fel ingrozitor.

Azazel nu putea uita ce-i facuse Lucifer. Trupul sau mutilat ii amintea asta ori de cate ori se dezbraca. Printul s-a asigurat ca nu se va mai putea impreuna niciodata, nici cu muritoare, nici cu demonite. A rezistat atat pentru ca a visat mereu la razbunare.

Castilia s-a schimbat, intr-adevar, dar nu era singurul lucru schimbat. Nu mai visa la razbunare, ca altadata. Cel putin, nu cu aceeasi sete. Acum traia un simtamant la care visase de cand o cunoscuse pe Mamuna: simtul proprietatii fata de progenitura proprie. Lucifer putea sa se laude oricat ca era fiica lui. Adevaratul tata era cel care o crescuse. Azazel era incredintat ca Layra ii apartinea. De aceea, facuse planuri peste planuri, anticipand aproape toate viitorurile posibile.

Fata trebuia sa fie protejata, cu orice pret. Dusmanul nu venea din afara, ci se afla inauntru. Copila va gresi, fara indoiala, din dorinta de a se simti umana, iar Lucifer nu va trece asta cu vederea. Era convins ca atunci cand va fi cazul, Lucifer va uita ca-i este tata si va face ceea ce ii va cere titulatura de Print.