CAPITOLUL 12- SECRETELE SARCOFAGULUI

CAPITOLUL 12: Secretele sarcofagului

 

Marete rege al Adabadului,

 

Intrucat scrisoarea de dinainte n-a primit atentia cuvenita din partea ta, sunt nevoit sa-mi reinnoiesc invitatia. 

Pana acum, cred ca ti-au fost aduse la cunostinta evenimentele nefaste petrecute in Castilia. Miscarea de pamant a iscat instabilitate. O parte din capetenii considera ca Adabadul ne-a declarat razboi. Fiica mea, Layra, a fost grav ranita, lucru pe care nu-l pot tolera.

Daca nu esti tu cel care ne-a atacat, de ce nu ne onorezi cu prezenta? Daca nu te-as cunoaste, as putea interpreta aceasta incapatanare ca rea-vointa. Data viitoare, un eveniment de acest fel nu va ramane fara raspuns. Si raspunsul s-ar putea sa capete forma unei sabii care va sfasia aerul Adabadului.

 

-       Ce crezi? intreba Vardas, aplecat deasupra scrisorii.

-       Cam multe suspiciuni intr-o scrisoare atat de scurta.

Vardas ofta.

-       Ca de obicei, Lucifer cauta tapi ispasitori.

Reena il atinse usor pe umar.

-       Ce vei face?

-       Ma gandeam sa-i scriu la randul meu, dar slovele si sigiliul nu vor fi de ajuns. Ma vrea acolo. Si cand Lucifer vrea ceva, cel mai intelept lucru pe care-l poti face e sa te prefaci ca-i oferi ceea ce doreste.

-       Te-a amenintat fatis. La ce ne putem astepta?

-       La zazanie, minciuni si zvonuri de razboi. Lucifer nu poate accepta c-a pierdut Adabadul. Sunt sigur ca se gandeste cum sa-l recucereasca. De aceea, trebuie sa merg acolo, sa linistesc apele. Ce se mai aude de Margine?

-       Dupa miscarea de pamant, Marginea s-a linistit. Nu-mi place aceasta liniste. Prevesteste ceva.

-       Ai trimis cercetasi?

-       O duzina. Inca ii asteptam sa se intoarca.

-       Cel mai probabil, vor muri acolo, mormai Vardas, mai mult pentru sine.

Se ridica brusc in picioare, apoi stranse scrisoarea sul.

-       Unde pleci?

Glasul Reenei era incarcat de ingrijorare.

-       Ma duc in Margine.

-       Dar… abia ce te-ai intors de acolo! exclama femeia, descumpanita.

Vardas o mangaie afectuos pe brat.

-       Cineva trebuie sa afle ce se petrece.

-       Sa asteptam cercetasii! 

-       Stii la fel de bine ca mine: cercetasii nu cunosc Marginea asa cum o cunosc eu.

-       Nici nu te-ai recuperat pe deplin! insista femeia.

-       M-a peticit Hardik, surase el. Si apoi, stii ca nu-mi place sa stau prea mult timp odihnit.

Figura Reenei se innegura. Se indeparta de fereastra, de Vardas, carand cu sine rochia grea, care se tarsaia pe podelele lustruite.

-       Am reusit sa-mi supar regina?

-        Nu asculti niciodata! se stropsi ea. La fel ai facut si data trecuta si la ce ti-a ajutat? Nu te uita la mine-asa. Ai zile in care abia rasufli, te ingalbenesti des. Esti slabit. Credeai ca n-am observat? Nici nu vreau sa stiu ce-ti face macelarul de Hardik.

-        Hardik isi face datoria, mormai el. Nu e vina lui c-am fost muscat de un sarpe antic.

-       In numele Celui De Sus, nu te intoarce acolo!

Reena parea pe jumatate disperata. Gatul frumos impodobit ii palpita. Colanul de aur urca si cobora usor, odata cu pieptul bine rotunjit. Obrajii ei se incalzisera. Il implora din trup, din ochi, din postura, desi incerca sa se tina tantosa.

Din doi pasi, Vardas ajunse in fata ei si ii cuprinse figura in mainile lui mari, aramii, incercand s-o linisteasca.

-       Uita-te la mine. Ma voi intoarce. 

Regina il privi cu neincredere.

-       Mereu ma voi intoarce la tine.

Ultimele cuvinte ii parasira buzele fara voia lui. Din ei doi, Vardas parea cel mai uimit de ceea ce tocmai spusese. Ramase nemiscat, privind-o intr-un fel anume.

Reena apropie mainile deuronomului de gura ei si le saruta usor, cast, fara sa-si dezlipeasca ochii de figura lui mohorata. Vardas ii raspunse fulgerator, prinzand-o de gatul subtire, lipindu-si gura de obrazul frumos conturat, parfumat.

Gura lui urca mai sus si se opri la baza fruntii, in apropierea parului. Reena se cuibari la pieptul lui, uitand de statutul de regina, de faptul ca nu se cuvenea. Vardas o dezmierda, jucandu-se cu degetele in parul roscat, frumos impletit, care arata ca o flacara. Desi nu-si vorbeau, stiau tot ce trebuiau sa stie. Impartisera acelasi pat, tron si regat, vreme de sute de ani. Se cunosteau dupa privire, dupa pas, dupa fiecare miscare a mainii, dupa clipitul genelor, dupa fiecare oftat. Numele lor, unite, intrasera in legenda: Vardas Kalibat El Jaffa, fiului regelui Nirod Kalibat el Jaffa, unit in casatorie cu Reena Irisa Al Vrodesia, Printesa regatului Vrodesia, urmasa de drept a regilor cu par rosu din vechime.

Pe atunci, tinerii proaspat casatoriti ii considerau patronii casatoriei si tanjeau sa aiba ce aveau ei. Si lucrurile ar fi ramas la fel, poate alte sute sau mii de ani, daca Lucifer nu ar fi invadat Adabadul. Vardas se desprinse lent din imbratisarea dulceaga, apoi parasi camera, fara sa-i mai arunce vreo privire, de teama ca ar putea face un lucru necugetat. Reena ramase singura, cu buzele rosii nesarutate, cu bratele goale, privind lung in urma lui. Dupa care se scutura, se dezmetici, intrebandu-se ce-o fi fost asta.

 

*

Simtea caldura prin cizmele groase, simtea pietrele frematand. Pamantul galbui tremura usor. Dincolo de stanci parea ca se pregateste ceva. Calul fornai, refuzand sa mai inainteze.

Regele il batu peste spate si-i facu semn  sa plece, iar bidiviul facu cale intoarsa spre Adabad. Ramas singur, scoase sabia din teaca, o lipi de pulpa, apoi porni in cercetare.

Mainile lui mangaiasera mai mult sabii decat femei, si totusi, prefera mireasma celor din urma, in locul mirosului de sange statut, moarte si colb. In tinerete gandea cu totul altfel. Nu doar ca se avanta cu pieptul scos in fata pericolului, ba chiar il cauta. Dupa razboi, satul de sange si moarte, a regretat ca n-a fost mai intelept. In loc sa se bucure de zilele de pace, le-a petrecut vanand monstri.

Dar asa ii era firea si prea putine evenimente il schimbasera. Unul dintre ele fusese era neagra, cei zece mii de ani petrecuti in slujba Printului Intunericului. Mandru si arogant, n-a ascultat sfaturile inteleptilor din cetate, nici rugamintile Reenei, care il avertizase despre sfarsit. Adabadul a cazut intr-o singura noapte. Nimeni nu se astepta, nimeni nu credea ca zidurile imposibil de doborat se vor prabusi cu atata usurinta. Acea zi amara a fost inscrisa in hrisoave si fiecare om, din fiecare generatie, auzise despre ea. Armata lui Lucifer, fiind de doua ori mai mare, a decimat totul, apoi a inaintat pana la portile cetatii lor stravechi. Printul intunericului a dus trompeta la gura, a suflat, iar zidurile s-au clatinat. Monstrii-berbeci le-au daramat apoi ca pe niste jucarii. Vrajitorii lui, bine antrenati, au pangarit templele, au ars cartile sacre, au ucis preotesele cu par roscat si au dansat deasupra lesurilor. Stiind ca nu mai era nimic de facut, Vardas a facut pregatiri pentru ultima ceremonie, apoi s-a injunghiat cu propria sabie.

Tobele i-au anuntat sfarsitul, cetatea a gemut, iar Lucifer, infuriat, a invadat palatul. Imaginea regelui, pus pe rugul funerar, imbracat in alb, purtand cununa de aur pe cap si sabia la piept, cu ochii inchisi si figura indreptata spre cer, aproape l-a scos din minti. N-a simtit niciun fel de satisfactie la vederea acelei scene. Visase sa-l prinda viu, sa-l ingenuncheze si sa-l umileasca in fata intregii lumi.

Cand Vardas a inceput sa respire din nou, starnind o groaza fara de margini in cei din jur, Lucifer a fost acolo si l-a ajutat sa coboare de pe rugul funerar. Dupa mii de ani, se petrecuse o minune. Neamul regilor purtatori de sabie aveau, din nou, un Nemuritor in randurile lor. Abia atunci a inteles Lucifer cat era de valoros acest om si cat de bine i-ar fi servit interesele.

Printul si Regele au facut un legamant. Supravietuitorii au fost crutati. Fiecare zi in care Vardas isi facea datoria, era o zi in care cavalerii captivi in Infern erau scutiti de flacari. Vardas isi acceptase soarta si visa la vremuri mai bune. Dupa cateva sute de ani doar, nu mai exista fiinta care sa nu fi auzit de mercenarul lui Lucifer. A ucis ingeri si oameni, fara deosebire. Chiar daca ingerii respectivi nu erau cu nimic mai buni decat Lucifer, fusesera curajosi, opunandu-se regimului tiranic instaurat de conducatorul lor, care ii supunea la cazne grele si pedepse de neimaginat, pentru cea mai mica greseala. Dar cel mai tare il bantuiau chipurile oamenilor ucisi. Regi mai mici, cruzi si hapsani, care incercau sa-si apere teritoriile si avutiile, printi ingamfati care credeau ca il pot distruge pe Lucifer, tot felul de baroni grasi, dregatori si stapani, fiecare cu alta meteahna. Chiar daca erau rai, Vardas tot nu se putea abtine sa simta ca isi tradase propria rasa. Singura fiinta care l-ar fi putut opri ar fi fost Reena. Dar regina Reena infaptuise inalta tradare, aliindu-se cu una din cele mai puternice capetenii luciferice si parasind Adabadul in vreme de nevoie.

Il urase pe Azazel, o urase pe Reena, dar cel mai tare s-a urat pe sine, pentru ca, daca ar fi fost intelept, Adabadul n-ar fi cazut niciodata, iar Reenei nici nu i-ar fi trecut prin cap sa-l paraseasca. Mii de ani au trecut, iar blestemele ingerilor, cat si dispretul oamenilor, il ajunsesera din urma. Voise sa moara, dar nu putuse. A incercat sa scape, dar Lucifer ii inrobise mintile prin vrajitorie si era prea tarziu.

Generatiile vechi s-au dus, s-au nascut altele, iar oamenii au inceput sa-l uite. Numele lui Kalibat El Jaffa se stergea incet din istorie, ca o murdarie spalata indelung de ploile caintei.

Pe cand intunericul ameninta sa-l distruga definitiv, Cerurile s-au milostivit.

Vardas zambi trist. Da, chiar daca n-a putut sa fie a lui, Layra l-a scapat pentru totdeauna de robie. Mai mult, l-a si iertat, dupa toate cate i le facuse. Vardas nu se putea ierta. In schimb, facea tot ce putea ca sa rascumpere ziua in care o tradase pe Layra.

Un suier ii intrerupse gandurile, un suier care venea de dincolo de stancile razlete. Stranse sabia si se avanta printre pietroaie, pornind spre ceea ce el considera c-ar fi miezul pericolului. Dupa multe salturi si dupa mult urcus, cobori pe partea cealalta, intrand intr-un urias sanctuar. Barbatul ramase uimit. Cutreiera de atata timp Marginea, dar nu mai daduse peste acest loc. Stancile nu erau, pana la urma, doar niste bolovani aruncati prin nisipuri. Aveau fatete, urme de slefuire, simboluri sapate cu dalta, simboluri pe care nu le mai vazuse niciodata. Stancile, la fel ca niste stalpi ceremoniali, erau infipte la distanta egala de centru. Stia acum ca daduse peste un sanctuar. In mijlocul sanctuarului se gasea o movila acoperita cu pietre arse si iarba vestejita, care arata precum un cuib de serpi.

Vardas se apropia incet, mergand de-a lungul stalpilor, la o distanta sigura. Se auzea un murmur, ca o cantare indepartata si stranie, ce parea a veni de peste tot si de nicaieri.

Nicio pala de vant nu rasfira nisipul; aerul era statut. Solul parea ca se framanta si cioturi hade de copaci demult ingropati rasareau prin colturi, intinzandu-si viclean ramurile.

Fostul rege pricepu curand ca aici era vorba de vrajitorie. Duse la buze piatra sfanta care-i atarna de gat, prinsa intr-un lant de aur, isi trecu cu mana peste cap, apoi azvarli pietricica.

Pietricica izbi un perete al movilei, starnind un sunet nefiresc, care se prelungi ca un val, acoperind stalpii si tot ce se afla in jur.

Deuronomul duse mainile la urechi, ametit, si se sprijini de un stalp. Dupa un timp, sunetul se opri. Vazand ca nu se intampla nimic altceva, Vardas parasi locul care-i oferea protectie, determinat sa afle care era scopul pentru care fusese construita movila. Pe masura ce se apropia, movila parea ca-si schimba forma. Nu mai arata ca un deal oarecare, acoperit cu iarba uscata. Arata ca o piramida pe jumatate daramata, iar in partea sa inferioara se vedea un intrand: o usa de forma dreptunghiulara.

Fara sa stea prea mult pe ganduri, barbatul trecu pragul acelei constructii stranii, pornind pe coridorul care se desfasura inaintea sa. Destul de scund, uscat si crapat, pictat cu fel de fel de scene, coridorul arata ca si cum era pe cale sa se prabuseasca. Vardas mergea cu capul plecat, ferindu-si capul de tavanul acoperit cu panze verzi, tesute minutios de cine stie ce insecte antice. Degetele sale intalnira ceva lipicios. De sus, din tavan, curgea o licoare cu miros intepator. Panzele sangerau. Cum era posibil? Nu mai auzise de plante care sa supravietuiasca atat, inchise intre ziduri.

Galeria luminata slab se termina brusc, iar Vardas se trezi intr-o sala uriasa. Scutura din cap, incredintat ca viseaza, inchise ochii, murmura niste rugaciuni, dar dupa ce-i deschise, sala ramase la fel. Din afara, piramida parea destul de mica. Dinauntru insa, nu avea margini. Lucrul cel mai curios era faptul ca sala parea construita pe masura unor giganti.

Mese uriase, jilturi uriase, potire uriase, asezate ca pentru o petrecere fastuoasa, farfurii pe care se mai puteau vedea inca resturi de mancare. Intrarea lui Vardas tulbura linistea, iar aerul nemiscat incepu sa suiere.

Merse cu pasi mari, parasind zona meselor, intra pe sub o arcada si descoperi o alta sala, scaldata in lumina verzuie, care nu ranea in niciun fel ochii. Tot acolo, Vardas gasi un sarcofag deschis, din care atarnau un fel de liane impletite ciudat. Urmari lianele si constata ca acestea se uneau cu peretii, in lacasuri anume intocmite, un fel de santuri sapate cu migala, care duceau cine stie pe unde.

Uimit si ros de curiozitate, se intoarse la sarcofag. Mai intai, il cerceta din ochi, fara sa-l atinga. Curios, chiar daca sala parea facuta pentru giganti, sarcofagul parea construit pe masura unui om. Era destul de incapator si ar fi adapostit cu usurinta un barbat de statura lui.

Sarcofagul imita forma unui corp omenesc, ceva mai ingust in partea de sus, acolo unde ar fi fost capul, si mai larg in partea de jos, acolo unde ciudatul locatar si-ar fi intins picioarele.

Ochii lui Vardas cercetau acum marginea sarcofagului, care era inscriptionat cu simboluri sapate la fel de minutios, de vreo mana priceputa, mai mult ca sigur, mana unui preot. Ce fel de preot, greu de zis. Cunoscuse multi initiati inainte de marele razboi, unii aflati la inceput, altii ajunsi la stadiul de maestru, dar prea putini au fost dispusi sa-si imparta tainele cu el. Pe cand era tanar si necopt, ajunsese sa-i invidieze. Chiar daca duceau o viata austera, departe de framantarile lumii, aflau lucruri pe care oamenii de rand nici nu indrazneau sa si le imagineze. Acum era mai intelept si stia ca pretul pentru cunoastere era suferinta.

Nemaiputand sa rabde ispita, deuronomul atinse marginea ciudatului loc de veci, iar sarcofagul reveni la viata, imprastiind o lumina alba. Simbolurile moarte straluceau din nou, asteptand sa fie descifrate. Mana lui cobori, cercetand interiorul neted si moale, aidoma unei coapse de femeie, care astepta nerabdatoare sa se ofere primului venit.

Se auzi un zgomot sec, iar Vardas scoase mana, mirandu-se de dracovenia pe care o gasise.

Cununa parea mesterita din acelasi material flexibil, rece, placut la atingere, cu deosebirea ca aceasta batea in argintiu. Cununa avea si un fel de urechi, indoite spre exterior, globuri care straluceau in diferite culori si zumzaia usor, ca un bondar obosit. Judecand dupa forma ei, barbatul intelese destul de repede ca locul cununii era acolo unde ar fi trebuit sa se afle capul mortului. Alunecase, cine stie cum, si cazuse in maruntaiele sarcofagului, printre liane. Dupa care, ca un fulger, ii veni o idee grozava. Grozav de periculoasa.

Ar fi trebuit sa cheme preotii din Adabad, pentru ca legea spune ca orice mormant pagan proaspat descoperit trebuie sa fie curatat de vraji, inainte de a se intra in el, dar preotimea nu-l mai recunostea ca rege, deci nu le datora nimic. Pana la urma, niciunul din preotii Adabadului, oricat de batran si intelept ar fi, nu a trait cat traise el.

Vardas puse ciudata cununa pe cap, petrecand urechile flexibile peste urechile lui, apoi se lungi ca intr-un pat. De indata ce se aseza, simti ca se petrece ceva ciudat. Sarcofagul se schimba, imprumutand forma lui, peretii se departau, facandu-i loc. In cateva clipe doar, parea ca anticii care il construisera il facusera anume pentru el. Inchise ochii, puse mainile pe piept si astepta sa se intample ceva. Aproape ii venea sa rada. El, om viu, se juca de-a mortul intr-un mormant parasit din Margine si nimeni nu stia.

Intunericul din fata ochilor lui se destrama incet, se contura o imagine, un chip. Chipul unei femei tinere, cu parul roscat. Ce vrajitorie mai era si asta? Vardas smulse cununa, rasufland precipitat, privind la beculetele care isi schimbau continuu culorile.

Dupa ce se mai linisti, puse cununa inapoi, se culca la loc si inchise ochii, dorindu-si s-o vada din nou pe roscata. Si dorinta ii fu indeplinita pe loc. Vardas mormai cateva injuraturi, nestiind ce se intampla. Tanara pe care o vedea semana izbitor cu Reena. O Reena mult mai tanara, de vreo cincisprezece ani, cu acelasi par roscat, cu aceleasi trasaturi nobile, aceeasi forma a gurii si aceeasi culoare de ochi. Singura deosebire era culoarea pielii. Fetiscana se prezenta mult mai palida, ca si cand tot sangele i s-ar fi scurs din obraz. Imaginea se misca, fata incerca sa-i spuna ceva. Vardas auzea paraituri, care veneau de undeva din urechile metalice.

Fata vorbea intrerupt, auzea franturi de cuvinte pe care nu le putea deslusi, cuvinte ce pareau ca se repeta, ca o incantatie. Ochii ei, putin mariti, erau cuprinsi de ingrijorare. Vardas se simti la randul sau ingrijorat, de parca ar fi fost chiar acolo, langa ea, si i-ar fi inteles supararile.

Urmarind miscarile gurii, reusi sa-i citeasca pe buze. Erau doar doua cuvinte, doua cuvinte care il lasara mut. Smulse coroana, aproape furios, blestemand toate vrajitoriile anticilor.

Era cat se poate de limpede ca cineva isi batea joc de el. Cum sa-i apara chipul Reenei, dintre toate chipurile din lume? Sau poate era vreun stramos roscat de-al ei. Da, roscatii se pricepeau la multe. Nu s-ar mira daca cineva i-ar spune ca ei au construit acest loc. Cunostea istoria neamului Reenei, dar nu auzise de vreun rege sau regina care sa se fi indeletnicit cu magia neagra. Sau poate ca cei care facusera asta fusesera stersi din istorie. Clatina din cap. Mormantul trebuie sa fie foarte vechi. Da, foarte vechi. Si nimeni, afara de Reena, nu va afla de existenta lui.