cantecul layrei

 

 

Tu, heruvim strălucitor

Stăteai în tronul de domnie

Alăturea de Dumnezeu

În nesfârșită bucurie

Timpane ,imnuri și-alăute

Erau mereu în slujba ta

Cântai alături de alți îngeri

Și-n Dumnezeu voiai a sta

Tu, heruvim ocrotitor

Un paznic al desăvârșirii

Erai un înger răpitor

Pe aripile nemuririi

Nelegiuirea te-a cuprins

Uitat-ai cântecele alese

În loc de slavă pentru Tatăl

Mândria a început a țese

Iar locul tău de lângă tron

În goliciune te așteaptă

Ești fiul cel rătăcitor

Ce nu mai vede calea dreaptă

Cântările s-au stins demult

Nu mai slăvești pe Dumnezeu

Întunecimea șade-n tine

Iar sufletul îți este greu

Dar Tatăl te vrea înapoi

Și frații tăi te strigă-n cor

Când vei lăsa întunecimea

Tu, heruvim strălucitor? 

 

***

Ce crunt, ce crud a fost războiul... Cum ai putut să crezi că îl poți detrona pe însăși Lumina Lumii, tu stea strălucitoare?

Acum ești doar o umbră amintită in Cărțile Îngerilor, răzvrătitul care credea că îl poate înlocui pe Tatăl. Cum ai putut să uiți jurămintele scrise pe săbiile de foc si pară? Cum ai uitat onoarea, datoria și iubirea față de frații tăi mai mici, oamenii?

Și ce durere mare când ți-am văzut brațele albe schingiuite de lanțuri ruginite, pecețile rupte de pe veșminte și însemnele puterii luate de către Mihail. Din întelept și bun,ai devenit NE-bun. Și ai rămas înscris în Cronici ca întâiul Heruvim ce a dorit să tulbure pacea universala.

În secret, mi-am tăinuit pașii, să te văd pentru ultima oara, fiindcă din tine am fost ruptă de la Începuturi, când Tatăl m-a creat... Și rătăcirea ce o simt îmi e martora vie a Căderii tale în uitare. Aș vrea să te pot salva de propria distrugere, dar nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.

Curând m-am înfricoșat de ce ai devenit, străfundurile mi s-au cutremurat ca muntele când se scutură de nea, iar ochii îmi plâng ca două lacuri albastre.

Dar ți-ai luat tainul și ai ajuns Prinț în adâncuri, încununat nu de coroana ta sfințită, ci de vițe sălbatice ce poartă cozi de șarpe. Hainele tale măiestrite sunt văluri negre ce se aseamăna cu zborul unui corb și aripile tale-s fum. Iar tot ce strigi tu este... Groaza!

Ocrotitorul oamenilor este acum călăul lor.Și tot ce stă între oameni și cruzimea ta e-un cântec.

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 1: Ma intorc acasa

 

După atâta vreme de încercări și suferințe, am scăpat cu viață din Împărăția Întunericului. Chiar și gândul mi se pare de necrezut. Sufletul mi-a rămas intact, în pofida faptului că am fost atrasă ca un magnet de Prințul decăzut, parte din mine și eu din el. Ar trebui să nu mă mai gandesc la asta și să grăbesc pașii, poate se răzgândește și trimite o haită de câini infernali pe urmele mele...

În inimă începe să mi se înfiripe o bucurie năvalnică, pentru că am ieșit din pădurea de mesteceni și mai e atat de puțin până acasă. Acasă! Un cuvânt care dintr-o dată înseamnă atât de mult… Îndelungată vreme m-am simțit părăsită in Templu, stiind că părinții mei adevărați m-au dat de bunavoie Preotesei Denaida. Ceva nu este bine. Mestecenii nu mai sunt uscați, ci abia ce au dat în floare… Iar aerul călduț îmi arată că toamna a pierit, înlocuită fiind de miresme primăvăratice.

Merg, merg spornic și aș fugi de-aș putea, dar oboseala îmi înmoaie picioarele. Abia aștept să îmi îmbrățișez surorile, apoi să mă pregătesc, pentru că represaliile nu vor întarzia să apară. Bucuria mea adancă e tulburată însă de amintirea Nyriei. Ce ii voi spune Mamei? Cum voi răbda toate acele perechi de ochi, care vor dori să știe ce s-a întamplat cu ea? Ar fi trebuit să mă întorc cu ea înapoi. Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și mi-am întărit inima, pentru că nu mai este nimic de făcut. Sufletul ei se odihnește în IȘH.

***

De îndată ce am pășit în templu, mireasma lui m-a cuprins și am inspirat cu nesaț fumul tămâii. Am început să tușesc fără să vreau, uimită ca parfumul ei mă supără. Intrarea mea precipitată a amuțit toată suflarea; toate capetele s-au întors în direcția mea, urmate de șoapte, apoi exclamații și strigăte.

- Layra ?! Trăiești? am auzit-o pe Briseide.

Un culoar s-a facut în fața mea; calc cu hotărâre, apropiindu-mă de altar, acolo unde pot vedea silueta Mamei. Ea e singura care nu pare șocată de reîntoarcerea mea. Singurul gest pe care l-a făcut a fost să își ia mâinile de pe cartea Sfantă și să înceteze a citi.

Am ajuns în față și m-am așezat la locul meu obișnuit, acolo unde înalț imnuri Dumnezeului nostru. Capetele s-au întors invers, privirile lor îmi ard ceafa. Denaida mă privește lung și așteaptă ca șoaptele sa înceteze. Curând, se face atât de liniște, încât daca ascult atent, îmi pot auzi bătăile inimii.

Denaida face un semn spre cineva și una dintre surori îmi aduce o carte de rugăciuni, cea din care citim la slujba de seară. Totul pare neschimbat. O iau cu mâinile ușor tremurande și o deschid. Încerc să cânt, dar cuvintele mi se opresc în gât. Încerc să citesc, dar ceva nevăzut mă sugrumă încet. Cartea îmi cade pe podea. Briseide ma apucă de braț.

- Gardianule, ești bine?

Nu am putut citi pentru că literele îmi dansau în fața ochilor. Mama îmi face semn să mă apropii de altar. Acolo, văd întinsă pe masă sabia mea. Oh, cat de dor mi-a fost să ii simt mânerul sculptat!

- Ridic-o! îmi zice ea, ferm.

Îmi îndrept repede mâna spre sabie, dar când degetele mele o ating mi le retrag fulgerător. Mă arde! Am rămas cu gura căscată în fața ei, nevenindu-mi să cred că așa ceva se poate întampla. Stupoarea de pe fața mea se transmite si surorilor, iar Denaida încruntă ușor din sprancene. Ce se întâmplă cu sabia mea?

- Întrebarea corectă ar fi... Ce se întamplă cu tine?

Ridic ochii din pământ și o privesc cu rușine pe Denaida, apoi încerc iar să apuc sabia, dar nu pot răbda mult arsura și aceasta cade pe podea cu un zăngănit metalic.

Denaida se apropie de mine cu pași solemni. Poartă o robă albă încinsă cu o centură împletită iar în mâna dreaptă ține o cruce mare de argint. Vine cu ea și o ridică ușor până la înălțimea frunții mele. Eu mă uit în luciul ei și nu zic nimic, dar simt nevoia sa o ating. De data asta, nimic nu se întamplă, iar oftatul ușor din pieptul Mamei îmi arată că sunt salvată.

- Vei fi bine.

Surorile zâmbesc și încep să cânte cu voioșie un imn; vocile lor calde îmi înfioară pieptul și lacrimi îmi apar pe obraz.

Denaida se întoarce la altar și continuă să întrețină slujba. Eu răman nemișcată la locul meu, nu pot cânta, dar ascult. Tămâia ma îneacă, nu pot citi slovele sfinte, dar am putut atinge crucea și asta îmi dă speranță ca nu mi-am pierdut sufletul. Slujba se încheie și toată lumea se răspandește. Au rămas înăuntru doar Briseide si Adrena. Preoteasa tocmai închide cartea.

- Vino, Layra, apropie-te.

Cele două surori mă încadreaza și mă apucă fiecare de cate un braț. Nu înțeleg de ce se poartă așa. Denaida vine iarăși în fața mea și începe să spună cuvinte într-o limbă stranie, privindu-mă scrutător. Nu știu ce spune, dar cuvintele ma supără. Ochii încep să îmi ardă în orbite, pielea mi se încrețește, mâinile mi se slăbesc și capul îmi amețește. Mă zbat, voind să-mi eliberez brațele.

- Ai fost murdărită...

Știe! De unde știe ce s-a petrecut în palatul lui Lucifer?

- Poate din cauză că am darul de a vedea în tine sau poate din cauză că te porți ca un demon atunci când îți citesc rugaciuni de dezlegare!

Vocea ei a devenit aspră. Mă cutremur. Acel timp petrecut în Infern m-a schimbat.

- Mâine, la răsărit de zori, te vei trezi, te vei spăla cu apă neîncepută, nu vei mânca. Apoi, vei merge cu mine și surorile la râul sfânt, să te scalzi în el și să te purifici. Întunericul a pătruns adânc în mădularele tale și trebuie scos afară cât mai repede cu putință. Nu știu de ce te afli încă în viață. Fie pentru că ai primit ajutor să scapi, fie pentru că ai fost lăsată să pleci si să aduci întunecimea aici, prin trupul tău.

- Mamă...

- Nu vreau să aud nimic. Mintea îți este întinată.Vom vorbi mâine, dupa ce te purificăm. Adrena, Briseide, o veți închide în chilia ei, apoi veți veni cu mine să ne rugam pentru ea.

Ele încuviințează și mă scot afară din templu. Nu îmi mai simt picioarele și mă sprijin de surori, care mă duc spre chilia mea.

***

“Tu ești a mea pentru totdeauna... De ce nu vrei să înțelegi, Layra?”

În mijlocul armăsarilor negri cu ochii de foc, mânjit de sânge din cap până-n picioare, tinând în mana dreaptă o inimă încă palpitând, apare o siluetă înaltă, care mă înspăimântă. Strâng mânerul sabiei mai bine și mă reped spre aparitie. El aruncă inima cu un rânjet victorios pe față și se repede la rându-i spre mine, oferindu-și pieptul. Sabia mea îi întalnește veșmantul, dar cand să îi străpung inima...

- Nu poți să o faci, nu-i așa? rade el, batjocoritor.

Până să mă dezmeticesc, se ridică în picioare și strânge în palme taișul sabiei mele, ce stă înfiptă cu varful în pieptul lui. Trage de ea și un fir de sânge se vede pe pielea lui imaculata. Încerc să retrag sabia, dar el nu vrea și o apasă mai tare, iar sabia îi intră în piept. Atunci... se preface în fum și dispare, în urmă rămânând doar sabia cu vârful înroșit.

- Layra! Trezeste-te! Trezeste-te!

Cineva mă mișcă ușor. Văd deasupra un chip familiar.

- Te zbăteai în somn...Vino, Mama ne așteaptă.

Mă ridic buimacă din somn. Mă îmbrac cu o haină albă și mă spăl pe față cu gesturi repezi, cu gândul la visul atât de real. Doar că știu că nu e vis... E Lucifer care încearcă să mă sperie și să îmi amintească că el e stăpânul acestui joc.

Am părăsit chilia, urcând pe un cal ce îmi fusese dinainte pregatit. Denaida și surorile se urcă de asemenea pe cai, fără prea multa vorbă. Am mânat grăbită animalul, pornind împreună cu ele spre râul Cefreu.

 

Capitolul 2: Râul Cefreu

 

Pe masura ce mergem spre raul Cefreu, incep sa realizez ca este primavara. Ma uit spre Briseide si ii fac semn sa incetineasca putin, iar ea strange burta calului cu picioarele. Denaida continua sa mearga la pas. Nu mai e mult.

- Briseide... In ce luna suntem?

- Este luna florilor caju... De abia ce au inverzit copacii.

Luna florilor! Cand eu plecasem, eram in luna putregaiului arami. Am stat 9 luni in imparatia intunericului! Mai degraba 9 ani! Nu am mai zis nimic, asteptam sa imi revin din uimire.

Raul Cefreu se intrezareste vesel printre copacii abia inverziti. Salciile cu frunze tuguiate si verzui se leagana usor in bataia vantului. Am coborat prin iarba deasa, ce inca mai poarta roua, simtind ca imi este frig. Denaida coboara de pe cal si face semn celor doua surori sa desarte ceva din desagii legati de animale. Le vad cum scot doua urne de arama, o cruce mare de argint, o sticluta cu apa sfintita si o carte veche. Umerii imi tremura, dar nu numai de frig, ci si de frica.

Ce se va intampla acum? Urasc cand nu stiu ce va urma, as vrea sa pot vedea, dar darul inainte vederii este al Denaidei.

Ma apropii de malul raului si Mama imi spune mental sa intru in apa lui pana brau, apoi intra si ea impreuna cu surorile. Raul este rece, simt cum picioarele si soldurile imi ingheata, ma scutur din cauza unui fior, dar continui sa merg pana apa imi ajunge la burta. Haina mea lunga si alba pluteste usor.

Cele doua surori intra si ele si umplu urnele, apoi Denaida strecoara in ele apa sfintita din sticluta. Incepe sa citeasca cu glas tare si rar cuvinte in limba straveche a ingerilor. Spre deosebire de aseara, cand literele imi jucau in fata ochilor si nu mai intelegeam nimic, reusesc sa deslusesc cateva crampeie, acoperite partial de zgomotul vantului.

Nu simt nimic neobisnuit pana acum, in afara ca imi este frig.

"Curat-o de intunecime, boteaza-o din nou cu lumina ta... Binecuvinteaza acest copil al tau..."

Briseide ridica urna si imi toarna apa pe cap. Parul mi se uda si se lipeste de fata, dar stau smirna si nu zic nimic. Pana sa ma dezmeticesc, a doua urna a fost si ea golita peste umerii mei, in vreme ce Denaida continua sa se roage. Apoi tace si ma contempla in tacere. Stau cu mainile impreunate, privind raul, care este atat de limpede, incat se vede fiecare pietricica. Denaida se apropie, tinand de poalele rochiei, apoi le lasa sa cada si ia crucea in mana.

Le spune celor doua sa ma ia fiecare de un brat si sa ma cufunde in apa cu totul. Face semne in fata mea folosind crucea. Ce fel de ritual ciudat este si asta? Voiam sa intreb, dar stiu ca nu trebuie sa vorbesc deloc cat se desfasoara ceremonia, asa ca iau o gura de aer si ma las purtata de bratele lor. Vad chipurile lor usor deformate de oglinda miscatoare a apei si gesturile stranii ale mamei mele spirituale.

Apa rece ma face sa intru intr-o stare asemanatoare visului. Apoi... simt o izbitura groaznica in spate. Ma zbat speriata, dar cele doua maini care imi apasa umerii nu ma lasa sa ies la suprafata. O usturime ma arde si incep sa scot aer cate putin, apoi ma linistesc, sperand ca asta a fost tot. Sperante desarte! Trupul mi se contorsioneaza iar si o usturime ma arde din nou, mai groaznic decat prima data. Capul incepe sa mi se invarta si deodata parca nu mai sunt in raul Cefreu.

Sunt pe mana Marchizului, in acel loc subteran si el ma loveste cu biciul. Ranile pe care mi le-a facut le simt pe piele, ca si cand totul s-ar petrece aievea. Nu, trebuie sa se opreasca... Inca o lovitura, si inca una! Si...

Ma zbat si ies afara, tragand o gura de aer. Surorile ma privesc speriate, iar eu gem, pentru ca spatele imi e plin de sange. Camasa alba si-a pierdut aspectul imaculat.

- Inapoi in apa, o aud pe Denaida aspru.

- Nu pot face asta, murmur, tremurand de frig si durere.

- Vrei sa te intorci printre noi? Atunci o vei face.

Am oftat si m-am lasat inapoi, lipindu-ma de fundul apei, cu genunchii la gura si tinand aerul in piept. Ele imi apasa usor capul, ca sa ma tina acolo si sa nu ies afara din greseala.

Intru iar in acea stare ciudata si vad mai multe scene. Sunt in pestera, iar Lilith si Inanna au cu ele piroane groase si ciocane si... Nu, nu pot sa retraiesc asta! Dau sa ma ridic, dar parca sunt cuita de fundul apei. Cuvintele Denaidei au facut asta, sunt sigura. O durere oribila imi infasoare palmele, in locul unde ele mi-au infipt cuiele. Strang din palme si urlu inabusit, incercand sa tin gura inchisa, dar nu pot, apa intra si incep sa ma zbat. Ele ma trag repede afara, eu tusesc puternic. Imi trag rasuflarea plina de furie.

- Incetati! Ce-mi faceti?

- Inapoi.

Vocea ei nu lasa loc de nesupunere. Fie ce-o fi! O sagetez din ochi si ma las de data asta pe spate, iar ele ma tin la suprafata. Privesc cerul si aud cuvintele preotesei. Respir ceva mai bine, simtind apa cum imi intra usor in urechi. Inchid ochii. Ritualul continua si retraiesc alte moment de groaza...

Nu, asta nu! Cutitul Inannei... Vreau sa le zic ca nu mai vreau, dar ma cufunda in apa si ma tin de maini, iar puterea mea se pare ca nu exista cat ma aflu in apa raului. Cum pot sa imi faca asta? M-as putea ineca...! Durerea dinte omoplati este la fel de oribila. Ma zbat, apoi raman nemiscata, incercand sa nu pierd aerul. Lucifer... Se afla in fata mea si ma tranteste pe jos. Apoi o palma usturatoare imi arde obrazul stang.

Simt apa cum dispare, chipul imi iese din apa. Nu mai pot merge, am dureri groaznice, din picioare imi curge sange, spatele imi este numai brazde si sufletul imi este tulburat. Ranile sunt atat de proaspete incat parca acum le-am capatat. Surprind pe chipul Denaidei o expresie de compasiune, care este inlocuita repede de cuvinte aspre.

- Ce credeai? Ca leacurile lui Lucifer ti-au vindecat rana de cutit? Unde s-a mai pomenit ca ingerii cazuti sa vindece pe cineva? Mintea ta a vrut sa creada asta, tot ce ai vazut si simtit in Infern a fost o plasmuire. Acum, iluzia s-a spulberat, raul sfant arata adevarul. Asta e ceea ce ai primit cu adevarat de la ei! zice ea si arata cu mana spre ranile mele.

Lacrimile imi curg in tacere pe obraji, in vreme ce surorile imi arunca pe umeri o mantie si imi dau putin vin sa ma incalzesc. M-au urcat pe cal cu chiu cu vai, m-am lasat pe gatul calului si am strans usor fraiele. Sunt prea slabita, asa ca Briseide ia fraiele si merge paralel cu mine, manand calul meu, iar al ei este luat si legat de al Adrenei.

***

Nu stiu cat am zacut. Poate zile, poate saptamani. Ranile de pe spate mi-au fost curatate cu pasta din plante in fiecare zi. Picioarele imi sunt acoperita cu cataplasme si bandajate in panza curata. Curand, m-au luat fierbintelile si surorile au inceput sa se sperie. Denaida a trimis cateva dintre ele sa ma ingrijeasca, iar ele au vegheat cu randul la capataiul meu, noapte de noapte. Blanda Nyria, unde o fi acum? Ea se pricepea cel mai bine la oblojirea ranilor trupesti si sufletesti.

Desi purificarea a fost dureroasa, a fost necesara. De indata ce am inceput sa ma simt mai bine, am inceput sa citesc rugaciunile zilnice, dar inca nu pot umbla, asa ca am ramas prizoniera in chilia mea intunecata.

Simt ca sufletul mi-a fost vaduvit de ceva foarte pretios. Ma simt goala si seaca si imi este dor de Nyria. Din ce in ce mai mult, iubirea ce o purtam candva in suflet incepe sa se transforme in amaraciune. Iar cand ma gandesc la Printul intunecat si la cat de mult rau mi-a facut... Nu pot sa cred ca m-am lasat sedusa de el. Rusinea ma doboara de fiecare data cand ma gandesc la asta, dar stiu ca fortele lor malefice impreunate m-au cotropit si ar trebui sa fiu recunoscatoare ca sunt in viata si ca nu mi-am pierdut sufletul in intuneric.

Dupa o vreme, am reusit sa ma ridic din pat si sa ma plimb prin gradina, iar seara am participat la slujbe. Spre fericirea mea, pot canta din nou, multumind lui ISH pentru ca nu m-a parasit. A fost mereu cu mine si in mine, veghindu-mi pasii;  faptul ca m-a primit din nou arata marea lui mila pentru mine.

***

Dupa sase saptamani, am primit o vizita neasteptata de la Denaida. Am stat si i-am povestit despre amenintarile lui Lucifer, iar ea m-a incredintat ca nu va trece mult pana vom fi atacati de fortele intunericului.

- Acum ca te-ai intremat, trebuie sa pornesti la drum. Ai de facut o calatorie importanta, cea mai importanta pe care o vei face vreodata. Tu vei fi cheia salvarii acestui ordin.

- Unde voi merge? intreb eu, mirata.

- Trebuie sa ceri ajutor Batranilor din Ordinul Dragonului. Te voi invata ce sa le spui ca sa te asculte. Ai un drum lung de strabatut, asa ca ar fi bine sa te odihnesti.

- Voi merge singura?

- Nu, le vei lua cu tine pe Briseide si Lilia.

Si zicand acestea, Denaida se ridica si parasi chilia.

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 3: Trecatoarea vrajita

 

 

 

Suntem pe drum de 14 zile, vremea este din ce in ce mai mohorata, oboseala este crunta, dar ne apropiem de trecatoare; vom strabate muntele printr-un tunel antic, care duce spre locul secret al Ordinului Dragonului. Denaida mi-a dat o harta veche, pe care o pastrez cu mare grija, ascunsa undeva la piept; permit nimanui sa o vada, nici macar surorilor mele.

Briseide doarme intinsa in cortul ei, care este pe jumatate deschis. Lilia a facut focul si tocmai se pregateste sa incalzeasca ceaiul. Eu stau cu harta pe genunchi si urmaresc cu degetul ultima parte a drumului. Nu ar trebui sa mai fie mult...

Pe masura ce ma apropii, setea si foamea imi pier, inlocuite de spaima. Daca nu voi reusi sa ii conving pe Batrani sa ne ajute? Daca ne vor lasa sa pierim? Nu oricine are curajul sa infrunte armata Printului intunecat.

Dupa ce am bagat harta in invelisul ei de arama, ma ridic si ma duc spre foc. Lilia imi zambeste si ochii ei caprui se incalzesc. Nu stiu de ce a trimis-o Denaida cu mine, e asa de fragila ca ma temeam ca nu va rezista calatoriei.

- Ar trebui sa ne punem in miscare, soarele va fi imediat sus. Trezeste-o pe Briseide, ii zic, apoi ma duc spre malul raului ca sa umplu plosca cu ceva apa proaspata.

Raul susura vesel, sub lumina soarelui rosu, care incepe sa iasa dintre dealuri. Nu am putut dormi deloc azi-noapte, gandul imi sta doar la Templul tarkilor, la acel barbat blond din visele mele, care se pare ca ma asteapta... Am crezut ca fusese doar o fantasma pana Denaida mi-a zis mai multe despre el. Acum stiu ca nu m-am inselat si nu tot ceea ce am visat in Infern a fost creatia lui Lucifer. Denaida nu a aflat insa despre Batranul din vis, care mi-a vorbit de Calea aurie. Dintr-un motiv pe care nici eu nu il inteleg, am pastrat acest lucru ascuns.

***

Drumul incepe sa se piarda, pe masura ce ajungem la poalele muntelui. Dealurile, copacii si tufele sunt undeva in urma, tot ce vad aici este iarba uscata, ca lovita de un vant dogorator, rugi de mure cu tepi uriasi si pietre arse de soare.

Ne regasim in fata unui tunel ingust, care duce in interiorul muntelui, singura cale prin care putem ajunge in Valea Dragonului. Am strans mai bine haturile calului si l-am facut sa inainteze, urmata de surorile mele.

- Cat de intunecata este trecatoarea... zise Lilia. Daca vom intalni jivine-n cale?

- Nu te teme, nimeni si nimic nu se va apropia de noi... Nu cata vreme ma aflu eu pe aici.

Am zambit si am strans cu mana stanga sabia de argint, ascunsa sub pelerina, iar Lilia a miscat din cap in semn de aprobare.

Tunelul ne inghite si lasa in urma ultimele raze ale apusului, ultimele ramasite ale vietii mele de dinainte, pentru ca povara de pe umeri imi este tot mai grea. Toate astea se intampla numai din pricina mea ! Daca nu m-as fi dus pe teritoriul intunericului, nu m-as fi intalnit cu Lucifer, nu as fi suferit atatea torturi si nu as fi acum pe fuga, incercand sa capat ajutor de la niste oameni pe care niciodata nu i-am intalnit.

Cugetand la asta, m-am pierdut in maruntaiele muntelui, mergand la pas, privind cand in stanga, cand in dreapta, spre marginile acestei trecatori stranii, care poate fi asemanata cu un labirint. Din ea pornesc nenumarate poteci, spre cine stie ce fundaturi. Denaida m-a avertizat sa merg numai pe drumul principal si pentru nimic in lume sa nu adorm pana nu ies din munte. De ce mi-a zis asta nu stiu, nu a vrut sa imi raspunda la intrebare. Poate muntele tine inchis in el stihii sau cine stie ce vraji uitate, menite sa il protejeze...

Mersul calului, monotonia si intunericul pun stapanire pe mine. Lilia si Briseide par din ce in ce mai obosite si la un moment dat Lilia coboara de pe cal.

- Ce faci?

- Ma gandeam sa stau jos. Doar putin, sa ma sprijin de peretele tunelului si sa imi trag sufletul...

Ceva straniu a pus stapanire pe Lilia, o simt si o vad dupa sclipirea din ochii ei.

- Urca-te inapoi, ii zic eu, cu o voce poruncitoare. Nu ne oprim din mers pana nu ajungem acolo unde trebuie.

Ea ofteaza si se urca inapoi pe cal, anevoie si cu miscari lente, ca si cand toata vigoarea i s-a dus. Nici eu nu ma simt prea in apele mele si ceva imi striga ca se petrece ceva ciudat, iar asta ma face sa ma indarjesc in a ma tine treaza.

Tunelul pare ca ar lumina de undeva din el insusi, pentru ca luceste slab, iar asta ma bucura, pentru ca nu mai avem nevoie de torte. Dupa o vreme, nu mai aud zgomote in spatele meu; cand ma uit inapoi o vad pe Briseide cazuta pe spatele calului, tinand inca haturile in mana. Dar unde e Lilia?

Cobor degraba de pe cal. Briseide a adormit. Cum putuse sa adoarma ca busteanul, din mersul calului? O misc usor de umar, dar ea nu da niciun semn.

- Briseide... Trezeste-te! Trebuie sa te trezesti! o zgaltai eu.

Ea ridica capul usor, cu ochii mirati si somnorosi.

- Ce s-a intamplat?

- Ceva straniu se petrece in tunelul asta... Ai adormit, iar Lilia a disparut. Haide, sa mergem sa o cautam.

Ma uit in jur si vad trei tunele care se casca in directii diferite. Pe care sa apuc? Ma uit pe pamant si vad urme proaspete, sunt urmele unor potcoave.

Briseide coboara si merge langa mine, tinandu-se aproape lipita de cal si uitandu-se in toate partile, speriata.

Am purces spre tunelul din stanga, mergand cat se poate de repede, cu teama in suflet, sperand sa nu trezesc cine stie ce spirit stravechi ascuns in crampeiele muntelui. Deodata, sabia mea incepe sa straluceasca. O iau de la sold si ma uit la ea cu mirare, neintelegand ce se intampla.

- Ce este asta? intreaba Briseide.

Ma uit pe taisul sabiei si abia acum vad niste litere ciudate, curgatoare, cum stralucesc in auriu. Sunt inscrisuri in limba ingerilor cazuti.

- Ce scrie? se agita sora mea.

- Sunt versuri... Da-i Cautatorului ceea ce cauta... Celui Neiubit un strop de iubire... Iar Luptatorului o cauza dreapta... Si celui Pierdut izbavire".

- Ce inseamna asta?

- Nu stiu, Briseide... Haide, sa mergem, in curand vin zorii.

Am bagat sabia inapoi si am continuat sa urmaresc pasii calului, care duc undeva in adanc. O pestera mare se casca in fata noastra, o sala inalta decorata cu lungi lumanari din cristale si granit, podoabe faurite de mana naturii. In fata se vede o masa de piatra cenusie pe care sta culcata o silueta. Am lasat calul meu lui Briseide si m-am apropiat precauta de masa, scotand usor sabia de la sold.

O femeie cu plete lungi, brune, doarme cu mainile intinse pe langa corp, complet nemiscata. Pe ISH, ce se intampla aici?

- Lilia, Lilia...Trezeste-te...!

O iau de brat si o misc. Atunci, o mana fierbinte ma strange de degete si Lilia se ridica repede, miscandu-se nefiresc, privindu-ma cu ochii larg deschisi, fara sa clipeasca. Am vrut sa imi trag mana, dar ea ma tine  cu forta, pana simt ca ma doare. O fasie de lumina, venind din tavan, ma lasa sa ii vad chipul. Ochii ei... sunt complet negri! Briseide da sa se apropie.

- Stai acolo!

Sabia incepe iar sa luceasca. Lumina ei o face pe Lilia sa mugeasca si dupa ce imi da drumul la mana, sare de pe masa si incepe sa fuga.

- Ce faci, demonule?

Scot sabia si o urmaresc, pentru ca stiu ca aceea nu este Lilia, cineva a intrat in trupul ei cand a adormit.

- Ma joc, ranjeste ea, si se asaza de partea cealalta a mesei.

- Pleaca din trupul ei! zic, incercand sa fiu convingatoare.

Literele incep sa luceasca iar lumina o supara tare, pentru ca isi duce mainile la ochi. Am inconjurat masa de cateva ori fugind dupa ea, in vreme ce chicoteste si rade de mine. In cele din urma, m-am saturat si am sarit peste masa. Surprinsa, s-a dat in spate si a cazut. Am inceput sa ma apropii, cu sabia scoasa, si am atins-o pe umar. Lilia a mugit si a prins taisul sabiei, dar acesta a ars-o si ea si-a retras mainile, urland. Apoi si-a dat ochii peste cap si a ramas nemiscata. Cand m-am lasat spre ea, am vazut-o cum deschide ochii. Am rasuflat usurata, era din nou Lilia.

 

Capitolul 4: Ordinul Dragonului

 

Zorii au inceput sa se mijeasca, pentru ca o raza de lumina strabate tunelul si ne coloreaza fetele in purpura. In sfarsit!

Noaptea tenebroasa ramane undeva in urma, iar caii fornaie bucurosi, presimtind ca vor iesi curand la aer curat. Trecatoarea se ingusteaza, tavanul se lasa tot mai jos, cobor de pe cal si continui sa merg alaturi de el, pentru ca locul e din ce in ce mai stramt. Simt miros de iarba proaspata, de flori de munte si aud cantec vesel de pasari.

- Am ajuns... rasuflu usurata, zarind peisajul mirific din fata mea.

Soarele rasare si imbraca valea cu lumina trandafirie. Verdeata e inviorata din loc in loc cu smocuri de flori salbatice, feriga albastra si tufarisuri. Se vede un rau, peste care se inalta un pod falnic de piatra, ce duce spre munte. Malurile sclipesc ca smaraldul si o scanteiere alba imi face inima sa bata mai repede. Am dat bice calului si am pornit in galop prin campia manoasa, urmata de surorile mele.

Pe masura ce calul alearga, simt vantul cum ma biciuieste pe fata, usor caldut, si mireasma de flori din acest taram nepamantean. Am incetinit, pe masura ce m-am apropiat de podul imens din piatra cenusie. In capatul lui, o constructie maiestuoasa se inalta spre cer, facand soarele sa fie invidios. Acest castel antic e presarat cu coloane de marmura veche, cupole batute de vanturi si ziduri inalte sprijinite de contraforti. Copaci inalti sunt presarati din loc in loc, umbrind zidurile.

Podul se prelungeste pana la o poarta enorma, facuta din doua usi principale unite. Am lasat calul la pas si urmaresc fascinata cum castelul ce parea atat de mic de la departare devine din ce in ce mai mare, din ce in ce mai inalt, pana imi dau capul pe spate sa ii zaresc cupolele. Dedesubt, aud raul curgand si ii vad oglinda tulburatoare luminata de soare, imbracata in matasea-broastei.

Poarta are o forma arcuita, iar pe margine este decorata cu aripi de dragon suflate in aur, ce se prelungesc de-a lungul ei. Nicio fiinta nu ar putea trece de aceasta poarta.

Am coborat de pe cal, surorile mele facand la fel ca mine. Nimeni nu vorbeste, de parca ne-am teme sa nu tulburam sacralitatea acestui loc. Pe poarta este lipit un cap al unui animal ciudat, care sta cu gura deschisa. Am scos de la brau punguta cu monezi si am strecurat una in gura acelei statui, asa cum ma invatase Denaida, apoi am batut cu pumnul in poarta si am asteptat. Si am asteptat... Soarele se urcase deasupra muntelui si o caldura binefacatoare imi mangaia trupul, infrigurat dupa o noapte petrecuta in tunel.

- Nu vine nimeni.

Briseide priveste poarta cu ochi mari si mirati.

- Rabdare... Sunt sigura ca...

Se auze un zgomot infundat si imensa poarta se deschide de-a stanga si de-a dreapta noastra ,lasandu-ne sa intram.Nu vad tipenie de om. Am luat calul de capastru si am intrat prevazatoare, tinand o mana stransa pe sabia de argint.

Intram intr-o curte interioara foarte mare, pavata cu piatra alba de rau, inconjurata din toate partile de cladiri. Zeci de trepte pornesc undeva in capatul ei si urca spre cer. Vad o silueta imbracata in alb, care pare ca ne asteapta.

Am lasat calul si am inceput sa urc scarile. Briseide si Lilia ma urmeaza, stand in spatele meu la distanta de un pas.

Templul se arata privirii noastre ca o pagoda, cu acoperisul tuguiat si arcuit spre margini, ca si cand o barca imensa fusese rasturnata deasupra cladirii, tinand loc de acoperis. Cladirea este rosie; doi dragoni imensi de piatra cu ochii de rubin, strajuiesc intrarea, unul fiind de-a stanga si altul de-a dreapta.

Silueta vazuta e din ce in ce mai clara, desi soarele care imi bate in ochi face totul dificil de privit. E un barbat imbracat in haine albe, acoperite cu zale. Poarta o sabie arcuita la sold, cu taisul lat, decorata cu solzi. In picioare are cizme cenusii, care ii ajung pana la genunchi, si o capa stralucitoare ii flutura in bataia vantului. Picioarele mele ating in cele din urma platforma de piatra din fata intrarii. Raman nemiscata. Strainul vine sa ne intampine. Ridica un pumn si il tine strans la piept, in semn de salut, iar eu inclin capul.

- Bine ati venit... Eu sunt Makai, cavaler in Ordinul Dragonului si mana dreapta a Batranului Petronus, conducatorul acestei asezari stravechi.

Parul blond ii sta pe umeri, drept, are ochii de culoarea cerului inaintea unei furtuni, patrunzatori si petrecuti de gene dese. Pielea ii este putin aurie si are buze frumos conturate. Ma stapanesc sa nu tresar, pentru ca arata la fel ca in visul meu.

- Sunt Gardianul Semilunei. Numele meu este Layra, iar ele sunt insotitoarele mele: Briseide si Lilia.

Barbatul incrunta usor din sprancene, apoi graieste.

- Cunosc pricina care ti-a purtat pasii pana aici, Layra.Sper sa primesti ceea ce cauti.

De unde stie? O avea si el darul inainte vederii?

Imi face semn sa il urmez.

- Vino. Esti asteptata.

As vrea sa il intreb o mie de lucruri, dar simt ca este mai intelept sa nu intreb nimic. Usile templului se deschid in liniste, lasandu-ne sa intram intr-o sala uriasa.

***

Sala are forma ovala, cupola ei se pierde undeva sus, iar ferestrele mari lasa lumina sa intre cu generozitate. Marmura este incredibil de alba, coloanele sunt de fapt dragoni mesteriti sa suporte greutatea cupolei, sculptati fiecare dintr-un singur bloc de granit.

In fata mea vad sapte scaune decorate cu aur, care sunt ocupate de sapte barbati ajungi la varsta senectutii, cu barbile scurte si rare, cu parul cenusiu sau alb lung pana la umar, cu ochii patrunzatori. Sunt imbracati la fel ca si cavalerii, desi cred ca puterea bratelor li s-a dus demult. In stanga si in dreapta acelui postament se afla barbati maturi imbracati in robe si cavaleri tineri.

Cel care mi s-a prezentat ca Makai merge ma conduce, apoi, cand ajungem in fata acelui consiliu, se trage intr-o parte si ma lasa singura. Surorile mele isi framanta mainile in spatele meu. Cel care banuiesc ca e Petronus se ridica de pe jiltul sau si imi face semn sa ma apropii mai mult.

- Deci, tu esti Gardianul... aud vocea lui puternica, neobisnuit de puternica pentru un barbat de varsta lui.

- Intr-adevar, eu sunt, ridic eu fruntea, mandra.

- Atunci... Dovedeste-o !

Toate capetele se indreapta spre mine. Obrajii imi iau foc. La asta nu m-am asteptat. De ce ar trebui sa dovedesc ceva, cand simt ca ei stiu prea bine cine sunt?

Scot sabia de la sold si o intind pe brat, cu un gest de oferire, rugandu-ma in gandul meu sa se vada din nou acele litere aurii. Aud soapte si exclamatii inabusite.

- Pe legea mea, nu m-am asteptat ca Gardianul sa fie o femeie! zise unul din cei sapte, un barbat carunt, cu fata inca nebrazdata de riduri, cu o expresie de forta pe chip.

- Cred ca taria unui suflet incercat valoreaza mai mult decat taria unor brate de barbat. Ar trebui sa judecam fiintele dupa ceea ce sunt, nu dupa forma in care se prezinta. Nu e asa,Tarkannas?

Cel care ma salveaza este Makai, care sta surazator langa tron. Batranul, numit si Tarkannas, incuviinteaza. Se pare ca cuvintele acestui tark au oarecare greutate la curtea lor.

- Ce te aduce la noi ?

Batranul se asaza la loc si asteapta sa graiesc. Mi se pune un nod in gat; stiu ce ar trebui sa spun, dar parca nu imi gasesc cuvintele. Rasuflu adanc, nelasand sa mi se vada slabiciunea.

- Cuibul intunecatilor tocmai ce a fost starnit si viespile vor sa ne distruga.Suntem doar femei, iar eu singura purtatoare de sabie. Avem nevoie de ajutor.

- De ce as risca viata acestor cavaleri ca sa te ajut? Din cate mi-a zis Makai, tu esti cea vinovata de... starnirea viespilor.

Simt cum ma cuprinde mania.

- Singura vina pe care o port este aceea ca am crezut ca imi pot salva sora spirituala de la moarte. Nu am alta vina si voi stiti prea bine asta, ii zic cu asprime.

Batranul ridica din sprancene, mirat de indrazneala mea.

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 5: Ospitalitatea unor cavaleri

 

Makai zambeste subtire, ca si cand i-ar fi pe plac cuvintele mele. Insa Batranul nu se lasa.

- Ordinul vostru este departe de noi... Putem sigila muntele si nimeni nu va putea vreodata sa intre pe acest taram. Noi vom fi in siguranta, chiar daca luciferienii se vor decide sa va atace. Deci, te intreb inca o data… De ce mi-as lasa cavalerii sa lupte pentru voi?

De data asta, chiar m-am infuriat. Am ridicat barbia in sus.

- Ai dreptate. Nu aveti nicio datorie fata de noi, deci puteti sa ne lasati in mainile lor. Am crezut ca stau de vorba cu conducatorul Ordinului Dragonului, un ordin vestit prin vitejia lui, prin faptele neinfricate. Nu m-am asteptat sa gasesc o adunatura de batrani prea speriati sa lupte...

O rumoare de nedescris se inalta in sala. Makai ridica mirat din sprancene. Fie ce o fi ! Daca cred cumva ca ma vor intimida,se inseala! Am vazut mai rau.

Am intors spatele si am pasit printre ei, cautand iesirea. Am pierdut! Aceasta insulta sigur nu-mi va aduce ajutorul pe care il vreau, dar asta nu inseamna ca ma voi injosi !

- Asteapta !

Ma opresc din mers si ma intorc brusc. Petronus s-a ridicat de pe jilt si surade usor.

- Nu pleca asa repede, Gardianule. Nu vreau sa te intorci acasa cu gandul ca ai cerut ajutor de la o adunatura de batrani prea speriati sa lupte, care te-au refuzat.

Se aud rasete, chicoteli, iar el zambeste ceva mai imbunat.

- Demult n-am mai auzit cuvinte atat de pline de indignare, rade el. Esti binevenita sa ramai. Makai, ocupa-te de oaspetii nostri.

- Cum ramane cu cererea mea?

- Vom vorbi despre asta, dar nu acum. Maine.

Ma intorc, insotita de surorile mele, care inca nu isi revin din uimire, petrecuta de privirile arzande ale cavalerilor si de ochii usor invidiosi ai Batranului cu plete carunte.

***

S-a lasat amurgul, colorand sala cu sclipiri neobisnuite, ce par desprinse dintr-un vis. Masa este incarcata de bucate, cavalerii mananca cu pofta, taind bucati de carne cu cutite de argint si band o bautura galbuie. Eu stau in capul mesei. In stanga mea, sunt surorile mele, iar in dreapta se afla Makai. Batranul cu plete cenusii, care am aflat ca se cheama Mordos, imi priveste cu atentie fiecare gest. Cred ca a observat ca nu m-am atins de mancare. Ma uit incurcata in farfuria mea, nestiind ce sa aleg.

- Imi cer iertare, bucatele noastre te ofenseaza cumva?

Ma uit si il vad pe Mordos cu un zambet zeflemitor pe fata.

- Nu... Doar ca eu nu mananc carne.

Conducatorul face un semn si un baiat vine cu un platou de mancare care contine orez.

- Viata voastra este cam aspra, sopteste Makai, aproape de urechea mea, in asa fel incat ceilalti sa nu auda.

- Nu este aspra, este asa cum trebuie sa fie, zic eu intepata, si incep sa mananc.

Privirile acestor cavaleri nu ma slabesc, desi se vede ca unii se straduie destul de mult sa priveasca in alta parte.

- Nu vedem prea des femei pe aici. Cavalerii se asteptau ca Gardianul sa fie un barbat inalt si bine facut, antrenat in lupte, cel mai probabil cu o fata grosolana si arsa de vant.

Makai incearca sa ma inveseleasca si ii reuseste, pentru ca zambesc fara sa vreau.

- Eu stiam insa cine esti...

Ma opresc mirata din mancat si ma uit la el.

-  De unde stiai asta?

- Ai uitat ca ne-am intalnit?

Am coborat privirea in farfurie, simtind un fior cum imi cutremura umerii.

***

Dupa ce masa s-a incheiat, surorile mele au fost conduse spre niste cladiri scunde, in apropiere de templu. Eu am ramas impreuna cu tarkul, plimbandu-ne prin curtea castelului.

- La masa… Imi vorbeai despre acel vis, nu-i asa?

- Doar ca n-a fost un vis, zambeste el. Darul meu imi permite sa intru in mintea oamenilor si sa sadesc ceea ce vreau sa infloreasca mai tarziu. Stiam despre tine de ceva timp...

Se opreste, ca si cand nu mai este asa sigur ca ceea ce spune este si ceea ce trebuie sa aud.

- Si?

- Noi doi avem o legatura mai... Sa-i zicem, neobisnuita.

- Da, tu esti tarkul  meu.

- Este mult mai mult decat atat, Layra... Dar asta o vei afla cu timpul. Acum... Cat de bine te descurci cu sabia?

- Slab, inclin eu capul, rusinata.

- Nu te teme, caci te voi instrui. Nu pleci de aici pana nu ma conving ca poti sa te aperi de un atac luciferic.

- Sa zicem ca am si alte arme, mai eficiente... murmur eu.

Gandul mi se duce la scutul meu de foc albastru.

- Ar trebui sa intreb ce fel de arme?

- Nu, nu ar trebui, raspund, putin jucaus,nevrand sa ii destainui secretele mele din prima zi.

- Nici nu aveam de gand sa intreb. Tot ce trebuie noi sa facem se reduce la curtea templului, doua sabii si multa sudoare. Ne vedem maine dimineata la rasaritul zorilor.

El inclina usor din cap si pleaca brusc, probabil cu vreo treaba urgenta, iar eu continui sa ma plimb.

Incepe sa se lase racoarea; stelele se aprind usor, luminand Templul cu acoperis tuguiat si Valea Dragonului. M-am plimbat mult, uitand de oboseala, admirand zidurile inalte, portile arcuite, sculpturile vechi si numeroasele statui de dragon, colorate in albastru, rosu sau verde, cu solzii pavati cu pietre scanteietoare.

***

Chilia unde stau este simpla si austera, asa cum imi place. Petronus a vrut sa imi ofere o camera fastuoasa, dar l-am refuzat. De cate ori vad o camera decorata bogat, cu asternuturi de matase si pat cu baldachin, mintea imi zboara la palatul lui Lucifer... La camera in care am dormit amandoi.

Bine ca tarkul nu imi poate citi in minte acum, ar fi uluit sa vada scenele de tandrete dintre mine si Printul intunecat. Ma simt pe teritoriu strain, ma simt supravegheata, ca si cand toata lumea vrea sa afle cate parale face Gardianul Semilunei. Stiu ca nu va fi deloc usor sa fac rost de cei 1000 de cavaleri de care am nevoie pentru confruntare, dar nu pot pleca de aici fara ei.

 

***

Am inceput sa alerg spre intrarea in casa.

- Almira...La masa !

- Da, mama...

- Unde este fratele tau?

Am alergat in curte, pe langa capitele de fan cotetele de pasari, strigand.L-am gasit asezat pe jos, scormonind cu un bat pamantul moale.

- Ce faci ? Mama a zis sa mergem la masa.

El se ridica, impleticit, eu il iau de mana. Picioarele nu il ajuta si se impiedica mereu. Din ochii lui albastri se scurg cateva lacrimi. Ma opresc din mers si il cercetez cu privirea.

- De ce plangi?

- M-a muscat, scanceste el...

- Iar?

El inclina din parul balai si isi sterge ochii. Degetelul lui este ciupit si putin invinetit. M-am incruntat.

- O sa ii arat eu...

Tarziu, cand mama a adormit, am iesit in curte, cautandu-l pe groaznicul cocos, cu lacrimi de furie in ochi. Este ultima oara cand imi mai raneste fratele! L-am gasit dormind linistit, fara sa se gandeasca prea mult la faptele lui miselesti.

- Pana aici ti-a fost... Maine vei fi in supa,ii zic printre dinti si ii agat in jurul gatului bucata de sfoara, trangandu-l din cotet. Se zbate si croncane, ciupindu-ma cu ciocul, dar nu imi pasa de sange. Vreau sa il vad mort. Aripile lui flutura disperate, ochii i se fac luciosi. Ii prind gatul si cu o miscare sigura, i-l rup.

Ma trezesc din vis, simtind ca ma ustura ochii. Nu m-am mai gandit demult fratele meu, ce a murit in acea blestemata zi de vineri. La doua zile dupa ce am ucis cocosul.

 

Capitolul 7: Armasarul alb

Intru cu pas hotarat in sala Consiliului, urmata indeaproape de Makai. De o parte si de alta, cavalerii imbracati in zale ma saluta, inclinand din cap. Merg cu pieptul scos, barbia ridicata si fruntea senina. Impresia mea de forta nu trece neobservata si este exact ceea ce am nevoie acum.

Ajung in fata lui Petronus, care sta ingandurat, cu ochii albastri ascunsi sub sprancenele stufoase. Ma opresc si salut scurt din cap, iar el face semn lui Makai sa se apropie.

- Suntem pregatiti sa iti ascultam cererea...

- Dupa cum v-am spus ieri, intunecatii condusi de Printul lor, se pregatesc de represalii, iar eu am putin timp sa ma pregatesc si inca si mai putin sa ma intorc cu ajutoare. Am nevoie de 1000 de luptatori si, desigur, de Makai.

Se aud vociferari. Mordos ma priveste si mai urat decat o facuse in urma cu o zi. Sper ca acea uitatura sa nu imi zadarniceasca eforturile

- Ne ceri mult... Ce ziceti, cavaleri?

- Puterea unuia din noi face cat 100 de luciferici... Nu e asa, fratilor? zice Makai.

Cavalerii aproba. O parte dintre ei sunt gata de lupta, o alta parte pare nehotarata.

- Asa este... Datoria ordinului nostru este sa protejeze nevinovatii. Ce mai reprezentam oare, daca fugim de lupta ca niste iepuri speriati?

Ma intorc spre posesorul vocii ragusite. Statuse ascuns printre randuri, asteptand momentul potrivit. Spre deosebire de ceilalti, este imbracat in rosu, lucru care arata ca se afla la un nivel superior. Este ceva mai in varsta decat ceilalti, dar nu cu mult. Pare sa aiba vreo 35 de ani. Alura intunecata si pletele inchise la culoare imi aduc aminte de... El paseste semet si se asaza langa mine.

- Daca Gardianul doreste, sabia mea este a lui... zice cavalerul, scotand sabia de la sold,  cu o miscare sigura.

- Si a mea de asemenea, zice Makai si coboara treptele, venind in dreapta mea.

Inghit cu noduri, asteptand sa vad reactia celorlalti cavaleri. Cei imbracati in alb, care vin din spatele celui imbracat in rosu, agita sabiile, urmand exemplul celor doi.

Din ce in ce mai multe sabii ni se alatura. Am primit ajutor atat din partea stanga, de la barbatii inspirati de barbatul in rosu, cat si din partea dreapta. Petronus cere sa se faca liniste.

- Ai multe sabii de partea ta...

- Sunt onorata. Dar nu sunt de ajuns.

- Intr-adevar, intr-adevar.... clatina el din cap.

Se intoarce spre ceilalti membri si se sfatuiesc. Dupa ce discuta si isi fac tot felul de semne, se ridica Mordos, care ia cuvantul. Nu-mi place acest Batran, este mereu impotriva mea. Cine stie ce o sa scorneasca acum...

- Vei primi si restul de cavaleri, daca vei trece de o incercare.

- Ce fel de incercare?

- Trebuie sa treci prin Focul Dragonului.

Murmurul din sala s-a intetit, vocile sunt din ce in ce mai stridente, sabiile se agita, Makai face o miscare de nerabdare. Toata lumea e surprinsa, mai putin eu, pentru ca nu stiu la ce se refera Batranul. Astept tacuta o explicatie care nu vine.

- Te invoiesti ?

- Nu ar trebui sa stiu intai ce presupune aceasta incercare?

- Ti-e teama ?

Sprancenele lui Mordos se ridica si zambetul zeflemitor ii apare iar. Cat de multumit ar fi daca as da bir cu fugitii!

- Nu imi e teama de nimic!

- Prea bine. Atunci, pregateste-te... La noapte vei face cunostinta cu protectorul taramului nostru.

Ce protector? Il intreb pe Makai din priviri, dar el ramane nemiscat. Petronus ia cuvantul.

- Sa ne pregatim. Vom calari sub lumina lunii, ca in vechime, pana vom ajunge in culcusul Dragonului.

Un fior fierbinte ma patrunde prin tot trupul, din cap pana in talpi, in vreme ce sala Consiliului este acoperita de urale.

Culcusul dragonului! Daca protectorul tinutului va avea pofta sa ma prajeasca cu focul sau, sunt pierduta. Stiu ca asta e ticluirea vicleanului Mordos, care dintr-un motiv sau altul vrea sa scape de mine.

Am parasit sala impreuna cu voiosii cavaleri, care se duc spre grajduri pentru a-si pregati caii. Simt mana fierbinte a cuiva pe umarul meu.

- Vino cu mine...

Barbatul misterios care i-a adus pe cavaleri de partea mea zambeste, iar barba neagra si scurta i se increteste. E foarte inalt si bine facut. Poarta o platosa peste pieptul urias si manusi de calarie. Pielea sa aramie se potriveste de minune cu ochii caprui si pletele involburate, negre, aflate in neoranduiala.   Parasim curtea, ajungand in campie. Acolo ne asteapta un armasar superb, cu coama alba, lunga, picioare subtiri si trunchi gratios, care sta si paste linistit.

- El este Drego, unul dintre cei mai rapizi armasari pe care ii avem. Vei avea nevoie de el pentru diseara.

Fascinata de frumusetea animalului, raman cu gura intredeschisa; insotitorul meu zambeste parinteste, amuzat de mirarea mea. Cand ma intorc spre el, intinde mana inmanusata.

- Eu sunt Vardas.

Ii strang mana, fara sa imi mai spun numele. Ar fi de prisos.

- Vreau sa iti multumesc pentru tot sprijinul tau.

- Nu, eu iti multumesc. N-am mai avut o confruntare cu luciferienii de mai bine de 500 de ani. Abia astept sa retez niste gaturi de demoni, raspunde barbatul, cu ochii sclipind.

Vardas este un om neobisnuit. Nu fuge de pericol, ci in intampinarea lui, asa cum orice razboinic nesabuit ar trebui s-o faca. Zambetul lui subtire, plin de intelesuri, ochii intunecati si plini de secrete, ma fac sa raman cu privirea pironita mai mult decat ar trebui.

- Ar trebui sa-l calaresti putin, sa se obisnuiasca cu tine.

-Ai dreptate, ar trebui, mormai eu si ma uit repede spre armasar.

- Ne vedem sub clar de luna, Gardianule.

- Layra... Acest titlu ma face sa ma simt... impovarata.

- Daca asta iti este voia... Sa fie precum vrei, Layra.

Numele meu pe buzele lui, rostit intr-un mod aproape senzual, imi aduce aminte de parfumul de mosc, zgomotul tobelor si ritualuri demonice cu sange...

Cavalerul se duce spre grajduri, eu ma apropii de armasarul alb, sorbindu-l cu privirea. Armasarul imi simte prezenta si se opreste din pascut. Ridica semet capul si coama alba ii flutura in vant, ca o panza pretioasa. Picioarele incep sa i se agite.

Am inceput sa il mangai. Un asemenea animal nu ar trebui sa poarte capastru! E facut sa fie liber... M-am apropiat de botul lui, l-am mangaiat indelung, iar el s-a lasat sub mainile mele, supus si recunoscator. Cand am simtit ca ne-am apropiat, l-am frecat pe spate, apoi l-am incalecat. L-am indemnat la pas, dar se pare ca el vrea mai mult. Am inaintat prin campie, lasand grajdurile in urma, apoi am strans mai bine fraiele.

- Haide, Drego... Sa fim una cu vantul, baiete.

El ma intelege. Incepe sa alerge, tropaind infundat pe covorul de iarba, strivind in urma lui vegetatia. Am lasat in urma castelul si grajdurile, urcand spre o poteca ce duce in munte.

***

Soarele incepe sa coboare. Ce se va intampla cand vom ajunge la culcusul dragonului sacru? L-am indemnat pe Drego inapoi, pornind in galop. Ajungand la grajduri, am lasat armasarul pe mana unui baietandru. O silueta ma urmareste  dintre umbre de ceva timp, dar m-am prefacut ca nu o vad si m-am dus sa ma odihnesc.

Capitolul 8: Botezul Focului

Luna clara, argintie, a inceput sa lumineze valea. Cavalerii au scos caii din grajduri, s-au urcat pe ei si ii mana usor, la pas, spre podul de piatra. Fiecare dintre ei este imbracat fastuos, in haine cavaleresti de sarbatoare, peste care poarta zale, asa cum se obisnuia din vechime.

Mi-am luat frumosul armasar de capastru si am pornit incet spre poarta. Peste 200 de cavaleri sunt alaturi de mine in aceasta incercare, inclusiv cei sapte Batrani. Undeva in fata il zaresc si pe Makai; fiind mana dreapta a lui Petronus, sta imediat in apropierea lui. Conducatorii sirului sunt Batranii, in spatele lor formandu-se o coloana de calareti. Eu am ramas ultima, nevrand sa suport din nou privirile lor si discut cu glas scazut cu Vardas. Acesta are capul acoperit de o gluga, ca si cum ar vrea sa se ascunda. E imbracat in negru si are niste insemne neobisnuite la manecile hainei, care par mai mult decat niste modele decorative. Raman impresionata de teaca sabiei lui, decorata cu aur negru, cu desene arcuite. Ceva imi spune ca este diferit de restul cavalerilor.

- A supravietuit cineva acestei incercari?

El ma priveste lung, cu o expresie ciudata intiparita pe fata maronie.

- E mai bine sa nu te gandesti prea mult la asta.

Fiorul fierbinte ma strabate din nou, ca si cum pot simti de acum dogoarea acelui dragon, care poate topi oasele si carnea asa cum focul din vatra inmoaie taisul unei sabii.

Am iesit din castel si am traversat podul; calaretii isi indeamna caii in galop si toata lumea se pune in miscare. Hainele lor albe flutura sub bataia lunii. Eu sunt imbracata in albastru, culoarea ordinului nostru si port o capa asemanatoare cu a lui Vardas. Mi-am lasat gluga peste jumatate din fata, simtind nevoia sa ma ascund, sa fiu cu gandurile mele.

In urma mea mai sunt cativa zeci de baietandri calare, care duc cu ei tobe mari de alama si au agatate de sei bete lungi de lemn care am aflat ca se numesc "alanas". Bataia tobelor este menita sa trezeasca Dragonul din culcusul sau si sa il aduca la noi. Pe de o parte, ma bucur ca voi vedea o asemenea creatura, pe de alta, ma intristez pentru ca asta ar putea fi ultima mea noapte pe Pamant.

Armasarii ne poarta spre vale, in zgomot de potcoave ce batucesc pamantul, in sunetul sabiilor care se lovesc de harnasamente, care se impletesc cu vocile barbatilor, ce canta un imn stravechi.

***

Am strabatut valea, apoi am ajuns in fata unui rau. In spatele lui se vad niste stanci uriase, care par aruncate acolo de mana unui urias, in forma unui cerc.

- Aici e sanctuarul sau, zice Vardas, infiorat. E adormit de sute de ani, de la ultima confruntare cu intunericul.

Nu as putea spune ca ii este teama pentru el sau pentru ceilalti cavaleri; simt ca ii este teama pentru mine.

O parte din cavaleri descaleca si ii ajuta pe baieti sa aseze tobele mari. Apoi incaleca din nou, se dau in spate si se asaza pe doua randuri, formand un fel de coridor. In coloana din stanga il vad pe Vardas, iar in cea din dreapta pe Makai. Batranii s-au asezat in fata tuturor, pe aceeasi linie, si mi-au facut semn sa vin. Am inaintat calare, privind numai spre campie, desi ii simt pe toti ca ma petrec cu ochii.

- Ram 'A'Dar ! Ram'A'Dar ! au inceput ei sa incanteze.

Am trecut pe langa zeci si zeci de barbati, pana am ajuns langa Batrani. Petronus se adreseaza cavalerilor. Vocea lui, neobisnuit de puternica, strapunge valea ca un cutit.

 - Dupa 500 de ani, Gardianul Semilunei se intoarce, intr-un alt corp, pregatit sa primeasca Botezul Focului! Sa il petrecem in cantari, spre ultima incercare, care ne va arata tuturor ceea ce poarta in inima!

Baietii au inceput sa bata strasnic din tobe. Vardas imi spune ca mai departe trebuie sa merg singura, ei ramanand la distanta sigura fata de Focul Dragonului. Cu inima batand salbatic, tinand mainile inclestate pe fraie, am devenit una cu armasarul meu. Imi este frica, dar cui nu i-ar fi ?

Am mers agale, auzind strigatele lor, care il cheama pe dragon afara dintre stanci, tulburandu-i somnul.

- Ram'A'Dar! Ahtia Shante yamar Ram'A'Dar ! Ahtia Ihlahya Yarna Merhadit!

Calul meu fornaie, semn ca ceva neobisnuit se intampla indaratul stancilor. Strigatele cavalerilor sunt acoperite de zgomotul asurzitor de tobe. Deodata, un falfait de aripi cutremura stancile, facandu-i pe cavaleri sa inteteasca chemarea. Am strans cu mana teaca sabiei pana am simtit ca imi pocneste incheietura, vazandu-mi viata prin fata ochilor. Ametita, am coborat de pe cal, iar el a luat-o in galop inapoi de indata ce s-a vazut eliberat.

- Vino, Ramadar! Sa vedem ce e asa de inspaimantator la focul tau! zic eu printre dinti, mai mult ca sa imi fac curaj.

Ca raspuns, aud un falfait ingrozitor. O dihanie catarata pe stanci isi intinde uriasele aripi. Pielea dragonului straluceste ca arama incinsa, dintii albi ii sclipesc ca niste pumnale gigantic, irisul ochilor este colorat in rosu, iar din gat parca sta sa iasa valvataie. Vederea acestei bestii impresionante, care va decide daca voi trai sau voi muri, aproape mi-a taiat rasuflarea. Daca voi muri din cauza unui dragon, fie el si sacru, inseamna ca toate luptele de pana acum au fost degeaba. Dragonul zboara spre sol, apoi incepe sa mearga greoi spre mine, slujindu-se de picioarele diforme, terminate cu gheare puternice. Ne privim fata in fata. Nu mai canta nimeni. Tobele bat, toata lumea priveste spectacolul, cu teama si veneratie. Incerc sa rasuflu, dar o mana nevazuta ma sugruma. Pieptul imi e prins in capcana fricii. Este cel mai mare animal pe care l-am vazut vreodata!

"Animal? In locul tau nu m-as pripi!"

A cui e vocea asta adanca, venind ca din strafunduri? Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, dar nu vad pe nimeni.

"Sunt chiar in fata ta..."

"Vorbesti… ?" casc eu ochii, nevenindu-mi sa cred ca acest animal este inzestrat cu inteligenta.

"Nu sunt un animal, sunt o fiinta straveche, Gardianule..."

Am ramas muta. Dintr-o data, ma simt incurajata. Nu mai sunt la mila unei bestii pline de capricii, ci ma aflu in prezenta adevaratului protector al ordinului, inarmat nu doar cu solzi, ci si cu intelepciune. Mi-a mai venit inima la loc.

"Esti gata?”

Inclin din cap in semn de aprobare.

"Da drumul scutului tau... Daca esti ce te pretinzi, focul meu nu te va arde, ci iti va mari puterea scutului de mii de ori..."

Deodata, corpul ii devine ca o torta. Jetul de foc iesit din gatlej vine cu repeziciune spre mine. Nu am putere sa fug, parca picioarele imi sunt cuite de pamant. Inchid ochii si simt ca incep sa ma incalzesc, o lumina albastra incepe sa ma inconjoare, iscand strigate uimite. Energiile antice se lovesc de scutul meu ca de un zid. Lumina a impanzit valea, ajungand pana la cavaleri. Imi curge foc prin vene, picioarele parca au prins radacini si simt temeliile pamantului. Ridicand bratele, m-am oferit cu totul Botezului. Inima mea bate in acelasi ritm cu miscarea scutului, care pare si el o inima uriasa. Dragonul arunca fara incetare foc, care ma caleste si ma intareste, iar scutul devine incandescent. Caldura devine de nesuportat. Ma sleiesc brusc, picioarele mi se taie. Cad fara oprire, undeva in intuneric, cad intr-un somn adanc.

Capitolul 9- Chipul de piatra

Cand m-am trezit, primii ochi pe care i-am vazut au fost cei ai Briseidei. Ma aflu intr-o incapere necunoscuta, undeva in apartamentele cavalerilor si stau culcata pe un pat tare. Rosul, alt simbol al ordinului, se gaseste peste tot: podea, asternut, vasele de ceramica. Vad o silueta inalta, ca prin ceata, care se afla in spatele Briseidei. Il recunosc pe tark. Acesta se plimba preocupat dintr-o parte in alta a incaperii.

- S-a trezit... anunta Briseide.

Makai vine cu pas apasat si se asaza pe marginea patului, privindu-ma cu ingrijorare. Gatul mi-e inclestat si uscat.

- Mi-e sete… ingaim.

El face un semn si Briseide aduce o cupa cu apa. O beau pe nerasuflate.

- Mereu insetata, zambeste tarkul.

- Ce s-a intamplat? intreb, dupa ce-mi trag rasuflarea.

- Nu stim. Credeam ca-ti va arde scutul. Dar, spre mirarea tuturor, energiile voastre s-au impletit intr-un dans nemaivazut. Ma bucur ca am putut fi martorul unei asemenea minuni...

- Ce zi este?

El ma fixeaza cu privirea.

- Ai dormit timp de trei zile. Batranii au zis ca ai nevoie de asta ca sa iti refaci trupul. Ai trecut pe langa moarte.

Tarkul ma strange de mana, consolator, facandu-ma sa zambesc.

- Vardas vrea sa te vada... Pot sa-l chem?

Am incuviintat. El imi lasa mana si paraseste incaperea, lasandu-ma cu Briseide.

- Gardianule... se inclina ea.

- Ce faci? Inceteaza cu temenelele.

- Odata cu Botezul, Batranii te-au recunoscut. Mi s-a zis ca trebuie sa stau la cativa pasi departare si sa nu ma apropii decat daca imi dai voie...

- Vino aici.

Ii fac semn sa se aseze pe marginea patului, acolo unde statea mai inainte tarkul. Ii pun mana pe umar.

- Briseide, orice se va intampla, noi suntem surori. Acest lucru nu se va schimba, indiferent ce zic Batranii.

Se aud doua batai scurte in usa.

- Lasa-ma cu cavalerul.

Ea paraseste camera cu pasi usori. Usa se deschide, in cadrul ei apare Vardas. Poarta o pelerina neagra, pe sub care se vede un costum rosu, brodat cu fir de aur. Are cizmele pline de praf, semn ca a ratacit pe undeva cu armasarul lui. Saluta scurt, apoi se apropie de patul meu.

Eu dau sa ma scol, dar el face un semn cu mana inmanusata.

- Nu te ridica pentru mine... Ar trebui sa te odihnesti.

- Am dormit trei zile... Gandeste-te, daca eram treaza, as fi devenit maestru al sabiei pana acum.

El zambeste subtire. Cobor din pat, simtind raceala marmurei sub talpi. Ma duc spre fereastra, urmata indeaproape de Vardas. Se apropie amurgul. Pe cer serpuiesc culori incendiare, care amintesc de focul dragonului. Deschid fereastra, inspirand aerul proaspat de munte. Umerii imi tremura usor.Vardas desprinde capa de pe umerii sai si o asterne pe umerii mei, fara sa spuna un cuvant.

Nu ma mai simt  neputincioasa si lipsita de speranta; curajul mi-a revenit, fortele mi-au sporit, am primit ajutoare de nadejde. O stare de neliniste placuta imi invadeaza trupul. Cavalerul ma priveste lung, ganditor, fara ca macar sa incerce sa se fereasca. Obrajii mei palizi se incalzesc.

 - Aproape uitasem... mormaie el, neducand fraza pana la capat.

Ma intorc spre el.

- Ce anume?

- Aproape uitasem ca sub zale si armura se ascunde o femeie. Una atat de frumoasa... Mi-am promis, in sinea mea, ca te voi vedea doar ca pe Gardianul Semilunei. Nu e alta cale. Doar asa pot inchide ochii in fata lucrurilor care ma tulbura.

Am inghitit in sec. Nu stiu ce ar trebui sa spun.

- Layra, te-ai gandit vreodata la cum ar arata viata ta, daca nu ar trebui sa respecti juramantul de castitate, daca nu ar exista niciun ordin si ai putea sa faci tot ce iti doreste inima?

Curios. Nu cred ca m-am gandit la asta vreodata.

- Nu stiu, Vardas. M-am nascut sa slujesc Semiluna.

- Nu ai simtit niciodata nevoia sa iubesti pe cineva? Un barbat?

- Dorintele mele pier in fata datoriei pe care o am fata de ceilalti.

- Deci, ai dorinte? mustaceste el.

Inima a inceput sa-mi bata mai repede. Imi amintesc saruturile patimase ale Printului si intreaga fiinta mi se umple de rusine. Privirea mea, incalcata de repros, il arde.

- Iertare. Nu sunt in masura sa judec pozitia ta. Stiu ca acest fel de viata pe care o ducem noi inseamna multe sacrificii.

Pe fata lui Vardas se intrezareste o umbra.

- Dar tu, Vardas... Ce ai vrea ?

- As vrea sa mai ard inca o data! Nu am stiut pana acum ca viata mea era asa searbada...

- Ce vrei sa spui ?

El clatina din cap.

- Nu ma lua in seama... Amurgul ma face sa devin visator.

Am oftat incet, multumita ca nu a spus mai mult. Nu ma asteptam ca intunecatul Vardas sa imi faca destainuiri, tocmai el, care vorbeste destul de putin si isi alege cuvintele cu grija.

- Batranii au organizat o festivitate in cinstea ta. Daca te simti in stare, peste cateva ore, ne vedem in Sala Tronului.

In sinea mea ma bucur, dar nu las sa se vada nimic.

- Atunci ar fi bine sa ma pregatesc.

- Ne vedem curand, Gardianule, zambeste el, plecand cu pas masurat, cu alura mandra, umerii lui lati acoperind aproape de tot cadrul usii.

***

In linistea noptii, zgomotul de instrumente muzicale  strapunge aerul asa cum ploaia rupe panza unui paianjen. Sala de festivitate e plina de mese intinse, toata lumea se ospateaza si inchina pahare in cinstea mea.

Petronus a venit sa ma intampine si mi-a pus mana pe umarul stang. La randul meu, am pus si eu mana pe umarul lui drept. Cavalerii se bucura. Makai imi zambeste incurajator.

- De acum inainte, Gardianule, esti una de-a noastra.

Il caut cu privirea pe Vardas. Sta pe un scaun din lemn, undeva langa Petronus, tinand o cupa plina in mana. Ochii nostri se intalnesc la jumatatea drumului. Ne privim adanc, poate prea adanc. Pret de o clipa, am uitat unde ma aflu.

Cineva imi arata locul meu. Imaginea lui Vardas dispare. Intalnesc multe fete prietenoase, care ma saluta. Botezul Dragonului mi-a adus mai mult respect decat ma asteptam.

In multimea de cavaleri, pierdut printre atatea figure zambitoare, se vede un singur chip posomorat si impietrit. Batranul Mordos, cel care a fost contra mea de la inceput, imi urmareste fiecare miscare.

 

Capitolul 10: Un duel pasional

 

Mana imi este inclestata pe manerul sabiei; oboseala imi face picioarele sa tremure. Fiecare participa din trupul meu doare. Sunt istovita. Au trecut 33 de zile de cand ma pregatesc cu tarkul meu, iar iscusinta in ale sabiei inca ma ocoleste.

- Vrei sa ne oprim? ma intreaba Makai.

- Nu pot... Luciferienii nu se vor opri. Fiecare ora in care nu ma pregatesc este o ora pierduta.

- Sa fie precum vrei, zambeste tarkul, repezindu-se spre mine.

Sabiile noastre se incruciseaza. Il imping pe Makai cu ultimele forte, pana ajunge cu spatele lipit de zidul de piatra. Se aude un scrasnet, sabiile sunt acum in forma de "x" peste pieptul tarkului, iar el rade, obosit, dar multumit.

- Mult mai bine, Layra... Faci progrese.

- Nu e destul, ma imbufnez.

- Ai rabdare. Vei invata.

Ne asezam pe pietrele rotunde, sa ne mai tragem sufletul.

- Sunt ingrijorata. Nu am primit nicio veste de la Denaida.

- Daca intunecatii ar fi ajuns la Templu, ai fi aflat.

- Da, ai dreptate. Totusi, tacerea asta prelungita nu prevesteste nimic bun.

Se aude zgomot de pasi apasati. Tin mana streasina la ochi, clipind des. Soarele ma orbeste. Vardas, imbracat iarasi in negru, vine grabit spre noi. Nu pare deloc vesel.

- Petronus a solicitat prezenta ta in Sala Tronului.

- Prea bine, rosteste tarkul. E de ajuns pentru azi, Layra.

Incuviintez din ochi, desi stiu ca nu este de ajuns. Makai pleaca, lasandu-ma alaturi de cavalerul negru, cum imi place sa ii zic, uneori, in mintea mea.

- Nici n-a apus soarele si deja ai renuntat?

Ma provoaca. Insfac sabia, trecand la locul meu. Cavalerul, la randul sau, o scoate pe a lui, cu miscarile lente ale unui animal de prada, pregatindu-se de atac.

- Te avertizez: nu voi fi bland cu tine, asa cum este Makai...

- Nici nu ma asteptam sa fii…

El ranjeste, barba ii sclipeste, sabiile despica aerul; ma feresc, dansand in jurul lui. Incearca sa ma loveasca, dar ma aplec si rasucesc, scapandu-i printre degete.

- Ne luptam sau ne jucam, Layra?

Taisul sabiei mele este lovit dintr-o data, mana imi vibreaza precum coarda unui instrument muzical, umarul zvacneste, miscarile mele slabesc. Sabia cade cu zgomot, Vardas imi rasuceste incheietura, imi duce mana la spate, apoi ma suceste cu spatele la el. Barba deasa imi gadila figura, respiratia lui greoaie imi invaluie urechea in fiori.

- Acum ai ajuns la mana mea.

Ma smucesc. Vardas ma strange si mai tare.

- Ce ai sa faci? Arata-mi...

Il lovesc cu cizma in varful piciorului, cat pot de tare. Stransoarea slabeste. Ma rotesc, apoi il lovesc cu pumnul in burta. Profitand de nauceala lui, imi recuperez sabia si ma asez in postura de lupta. El gafaie. Nu pare suparat.

- Asa te vreau, micuta razboinica...

- Nu... sunt... mica! strig, aratandu-i asta cu fiecare lovitura de sabie.

Vardas redevine serios. Ne luptam in toata legea. Ritmul devine innebunitor. Lovesc cu furie, facand greseli dupa greseli. Vardas repeta schema de mai inainte, mana mea tremura, tip scurt de durere, sabia cade. Ma schimonosesc, lovind cu piciorul in pamant.

- Ce este, Layra... Nu-ti place sa pierzi?

Rade! Cum poate sa rada, cand eu sunt in dureri?! Furia imi cuprinde intreaga fiinta. Vad negru in fata ochilor. Ma reped spre el, apoi incep sa il lovesc cu pumnii in piept. Vazand ca nu am pofta de ras, se fereste cat poate. Cand s-a saturat de incasat pumni, ma prinde de incheieturi. Ma trezesc pe jos, privind cerul din alt unghi. Lovitura cu pamantul e destul de dura. Pret de o clipa, rasuflarea mi se opreste.

- Esti bine? intreaba el, cu ingrijorare in voce, vazand c-am ramas nemiscata.

Ma scutura de brat. Abia atunci imi recapat suflul. Palma mea ii trosneste obrazul. Din buza ii curge un firicel subtire de sange. Se pipaie uimit. Nu stiu de ce, dar in clipa asta imi vine sa-l ucid. Vazandu-mi privirile turbate, cavalerul imi prinde bratele, lipindu-le de solul fierbinte, apoi se lasa deasupra mea. Gafai si ma zbat. Greutatea lui imi striveste grumazul. Barba neagra imi mangaie barbia. Nasul lui imi atinge obrazul, intr-o miscare tandra, incarcata de electricitate.

- Ce faci… ?

- Micuta razboinica nu se teme de vanatai, dar se teme de atingeri...

Zambeste dracesc. Dintii albi ii sclipesc ca si coltii unei pantere.

- Da-te jos de pe mine! ma infurii eu.

- Obliga-ma! rade el.

- Esti un infumurat! Te crezi mare luptator, dar sabia iti zace ruginita intr-un cui. Spui ca esti gata sa retezi gaturi de demoni, dar stai si bei licori galbui cand nu te vede nimeni, trandavind prin camerele tale ca un...

El se apleaca fulgerator, distrugand distanta si asa mica dintre noi. Buzele lui carnoase le strivesc pe ale mele, intr-un sarut patimas, care ma reduce la tacere. In loc sa ma feresc, inchid ochii, abandonandu-ma. Incrancenarea luptei e inlocuita de un alt fel de inclestare. M-am lasat prada simturilor, la fel ca orice alt muritor, uitand ca sunt preoteasa.

Cand mi-am revenit, era prea tarziu. Buzele imi sunt rosii.

- Lasa-ma, in numele lui ISH!

Ma desprind din imbratisarea lui, ma ridic, cu chiu, cu vai, aranjandu-mi hainele. Ochii ma ustura. Rusinea ma doboara. Am luat sabia si m-am departat de el, incercand sa fiu cat mai demna. Oh, Doamne, ce am facut? Ce am facut?

Vardas zambeste victorios. Un fior neplacut imi spune ca nimic nu a fost intamplator. Poate a fost trimis sa ma seduca, ca sa-mi pierd concentrarea. Cuvintele lui din acea seara, cand stateam langa fereastra, imi arata ca asta a urmarit de la bun inceput, iar eu, naiva, m-am lasat sedusa de farmecul lui intunecat care imi aminteste de...

Gandul ca ceilalti cavaleri ne-ar fi putut vedea in acea postura patimasa ma ingrozeste. Increderea lor, pe care abia am castigat-o, ar putea fi pierduta intr-o clipa! Nu, nu voi permite sa se intample asa ceva! Voi continua sa ma antrenez cu tarkul si voi sta cat mai departe de acest Vardas, care pare pus sa imi zadarniceasca planurile.