Capitolul 10- Cel mai bun leac

 

CAPITOLUL 10

 

Vardas deschise ochii. Pleoapele ii erau grele ca plumbul, iar capul parea un pietroi. Arunca patura cat colo, apoi se rezema de peretele rece, sa se racoreasca. Ardea. Isi privi cu uimire bratele brazdate de vinisoare albastre, care bateau usor in vinetiu. Cu chiu, cu vai, parasi asternutul si arunca o privire pe fereastra. Adabadul era si el treaz, iar curtenii se plimbau incoace si incolo, fiecare cu treburile sale.

Nu putea sa fie vazut asa. Ce ar zice Reena? Cobori scarile rasucite, ajunse la urmatorul nivel al palatului si continua sa coboare, mergand prin coridoare dosnice, pana ajunse in pivnite. Impinse o usa mare de lemn, intrand intr-o camaruta luminata slab. Acolo il intampina un batranel imbracat in haine de panza, cu plete lungi, cenusii, si barba asisderea.

Acesta, vazandu-i privirea haituita, abandona sticlutele cu felurite licori, duse mainile la spate, apoi se apropie greoi. Vardas intinse bratele, cuprins de o stare vecina cu disperarea.

Batranelul cerceta blestematia, incrutandu-se ritmic, ceea ce facea ca sprancenele stufoase si zburlite sa i se ridice pe frunte.

- Cand a inceput?

- In timp ce dormeam, banuiesc. Nu eram asa cand m-am culcat.

- Deci, potiunile folosite pana acum au dat gres, conchise vraciul. Nu deznadajdui. Voi gasi ceva.

Batranul se intoarse la sticlutele sale, cotrobai, scotoci prin cartile de magie acoperite de praf, cocosandu-se asupra lor.

- Spune-mi adevarul. Nu exista niciun leac, nu-i asa?

- Daca te intrebi cand vei muri, am o veste proasta: niciodata. Cel putin, nu de botul acestei creaturi.

- De ce ar fi o veste proasta?

- Pentru ca, daca vei supravietui, iti vei fi dorit sa fi murit de cand te-a muscat.

- Minunat, rasti Vardas, apasat si inciudat. La ce torturi ar trebui sa ma astept?

Vraciul se intoarse, isi ascunse mainile sub roba si il mustrului din privire.

- Regele meu, te sfatuiesc puternic sa nu iei in deradere ce ti se intampla. Ayazana ti-a salvat viata, dar veninul sarpelui antic se afla in sangele tau. Nu poate fi extras. Am incercat totul. Tot ce putem face e sa-l diluam, pana cand efectul sau va slabi. Din pacate, diluarea unui sange otravit este un lucru periculos, si... as adauga, foarte dureros.

- Si daca nu reusim sa il diluam?

- Veninul iti va acapara mintea intrutotul si vei innebuni.

- Daca e pe-asa, sa il diluam.

- Mai e ceva.

- Ce mai este? ofta Vardas, nemultumit.

- Otrava nu poate fi contracarata decat cu otrava. Ca sa te salvez de nebunie, trebuie sa te otravesc.

- Hardik, acum inclin sa cred ca tu esti cel nebun.

- Sa-mi fie cu iertare, regele meu. Nu intentionez sa te asasinez. Am calculat dozele, nu te vor ucide, dar nici bine nu-ti va fi.

- Si zici ca asta ar putea anula efectele veninului?

- Te va tine treaz si intreg pana cand vom gasi alta solutie.

- Sa purcedem, raspunse regele, intinzandu-se pe patul de lemn.

Batranul zdrangani lanturile, desfacu catusele si prinse intre ele incheieturile lui Vardasl, care statea culcat pe spate.

Deuronomul rasufla adanc. Vineteala i se raspandise pe grumaz si cobora incet, spre coapse, amenintand sa-l transforme in altceva.

- Bea asta, zise vraciul, ducand sticluta spre gura lui.

- Ptiu, scuipa Vardas. Are gust de sobolan.

- De unde stii ce gust are sobolanul? Nu ai mancat unul.

- Inca, mormai Vardas. Tu si tratamentele tale grotesti...

- Regele meu, daca tratamentele mele nu va sunt pe plac, puteti oricand chema un alt vraci.

- Nu ma lua in seama, Hardik. Stii bine ca nu vreau pe altcineva. Mi-ai salvat viata de mai multe ori decat pot numara. Dar potiunile tale l-ar face si pe Shaitan sa-si goleasca matele, rase el, nervos, sorbind si ultima gura de licoare.

- Tratamentele sunt pe potriva ranilor, domnul meu. Pentru rani neobisnuite, avem leacuri neobisnuite.

- Adevarat, murmura deuronomul, simtind cum ii curge foc nemilos prin vene. Pe toti demonii din adanc! Ahhhh!

Vardas se chirci, gatul ii paraliza cateva clipe, ochii i se inrosira. Stranse pumnii, gemu si se prinse de marginea mesei, cu lanturile zornaind. Batranul se dadu doi pasi inapoi.

- Ce simti?

- Simt ca mai bine nu veneam, scrasni barbatul, cu pieptul asudat. Cat trebuie sa indur asta?

- Vreo trei ceasuri, nu mai mult.

- Trei ceasuri?! se oripila Vardas. Prefer sa fiu jupuit de viu!

Vraciul se opri la capataiul sau, ii prinse capul intre maini, apoi ii cerceta pupilele. Mormai ceva ca pentru sine, dupa care deschise condica. Pe masura ce Vardas se chircea, el urmarea efectele, scria tot ce vedea si cugeta asupra celor aflate.

- Apa... gemu regele.

- Nu inca. Trebuie sa vedem ce se intampla.

- Da-mi apa, imi ard maruntaiele!

- Daca-ti dau apa, voi subtia veninul. Mai rabda putin.

- Hardik... Cand voi pune mana pe tine, o sa te prind de barba aia rasfirata, o infasor dupa mana si apoi...

Dar n-apuca sa-si termine vorba. Cuprins de spasme, zbatandu-se sa scape din lanturi si lovindu-se cu capul de masa, deuronomul blestema in toate limbile pe care le cunostea.

Vraciul astepta rabdator, fara ca figura ridata sa-si piarda seriozitatea. Nu se citea nicio urma de frica in ochii sai. Vazuse destule in lunga sa viata si nimic nu il speria. Dupa ce spasmele lui Vardas se mai potolira, se duse in coltul camerei, apoi se intoarse cu o cana plina. Vardas bau lacom, cu apa curgandu-i pe barba, apoi se lasa sfarsit inapoi. Pielea i se colorase in galben-pamantiu. Asa trecura multe ore, in chinuri si gemete, pana deuronomul simti ca se sfarseste.

- Trebuia sa se fi terminat pana acum, suspina. Ce mi-ai facut?

- Iertare, domnul meu. Prima doza a fost putin cam mare, de aceea a durat atat. Acum voi stii cum s-o reglez.

Vardas mormai ceva amenintator, zornaind lanturile. Intr-un tarziu, dupa mult timp de zacut, simti ca durerea il paraseste si ceru sa fie dezlegat. De indata ce vazu catusele desprinse, se scula greoi, apoi il prinse pe batran de gat.

- Vrei sa ma omori?!

- Domnul meu... Eu doar... horcai el.

Regele isi zari bratul, lipsit acum de vinisoarele albastre. Parea ca-si revenise. Dadu drumul vraciului, cercetandu-se mirat.

- A functionat! Pe toti dracii, Hardik, esti un geniu al potiunilor spurcate!

Vardas il pupa pe crestet, uitand ca de abia ce-l sugrumase, apoi cotrobai prin sertare dupa niste vin.

- Nu recomand tarie dupa tratament, regele meu.

- Putin imi pasa ce recomanzi. Nu vezi ca mai am un pic si cad din picioare?

Gasi o sticla cu un lichid incolor, o mirosi, apoi o arunca.

- N-ai nimic de baut. Va trebui sa ma intorc in turn, de m-or tine puterile.

- Poti sa dormi in odaia de colo, regele meu. Voi cere sa ti se aduca bauturi.

- Vreau doar sa ies din gaura asta de sobolan, se bruftului Vardas, tinandu-se de pereti. Nu te uita asa. Crezi ca vreau sa  dorm aici, langa anticamera iadului?

- Ai dreptate, regele meu. N-ar fi mai bine sa te intorci in apartamentele tale? O voi trimite pe ayazana sa te supravegheze.

Vardas dadu din mana nepasator, apoi deschise usa.

- Da, da...

Odata ajuns in camera principala, Vardas se prabusi in patul pe care nu-l mai vizitase de ceva timp, stand cu capul intre pernute. Dupa ce dibui clondirul, bau cu sete, suparandu-se ca daduse doar de apa. Nu avea glas nici cat sa cheme un slujitor.

Se intinse pe burta, pe jumatate gol. Spatele frumos desenat, acoperit de muschi care se unduiau la fiecare miscare, era pictat cu insemne stranii. Pletele brune, ondulate, se odihneau pe asternurile moi. Vardas cazu imediat intr-un somn adanc si avu cel mai desfatator vis cu putinta. In visul sau statea pe spate, sprijinit in perne. Desi avea ochii inchisi, trupul sau chinuit tresalta la fiecare atingere, bucurandu-se de usurarea pe care o primea.

O mana blanda ii umezea fruntea asudata. Aceeasi mana ii mangaia bratele goale, starnindu-i fiori binecuvantati.

Panza rece petrecura peste grumaz ii racorea fierbinteala provocata de otrava. Degete necunoscute ii frecau tamplele cu esente de busuioc si menta, care-i alungara de indata greata. Degetele acelei fiinte binecuvantate ii strecurau o licoare dulce-acrisoara printre buze. Mormai, inghiti, simtind cum maruntaiele i se linistesc. Dupa care se facu intuneric.

Se trezi mult mai tarziu, simtindu-se revigorat si foarte infometat. Privi pe fereastra larga. Adabadul era scufundat in lumina usor verzuie, care prevestea venirea amurgului.

Se scula in capul oaselor, uitandu-se dupa clondir. De data asta, era plin varf cu vin de zmeur, iar barbatul bau cu nesat, fara sa-i pese ca stropise asternutul alb. Lua clondirul cu el si statu sprijinit de marginea ferestrei, complet gol, cu parul in neoranduiala si un zambet palid pe buze.

Simtea miros de menta pe piele si se intreba ce fel de vis va fi fost acela. Dupa ce goli clondirul, trase niste haine pe el, la repezeala, prinse centura de mijloc, lua o sabie din panoplie si parasi palatul. Cobori toate scarile si ajunse intr-o curte interioara pavata cu piatra de rau, unde avea obiceiul sa-si petreaca dupa-amiezile. Nici picior de servitor pe-aici, dupa cum fusese porunca. Se bucura ca era singur, nespionat de ochii cuiva. Scoase sabia si o roti de cateva ori pe deasupra capului, apoi incepu sa se lupte cu un dusman invizibil.

Daca l-ar fi vazut cineva, nu ar fi banuit in veci ca fusese in agonie. In afara ca era putin palid, nu parea sa i se fi intamplat nimic neobisnuit. Nici Vardas nu pricepea de unde ii venise brusc cheful de viata. Pentru prima oara dupa mult timp, se gandea si la altceva in afara de tarie. Se imagina cu sabia stramosilor in mana, in fruntea unei armate, calarind spre Infern, distrugand in calea sa toate avamposturile luciferice, in final, infigand taisul sabiei argintate in pieptul Printului, care murea otravit de otelul ceresc, cu sange tasnindu-i din gura.

Vinul nu tinu prea mult de foame si se vazu nevoit sa se intoarca in palat. Nu o lua pe acelasi drum, ci ocoli, mergand prin gradini. Apa curgea din havuzuri, raspandind parfumuri placute, copacii se scuturau de flori, aducand o ploaie diafana pe solul roscat. Deuronomul privi parca pentru prima oara gradina, cu ochii unui strain, bucurandu-se de forme si culori.

La ceasul acela, locuitorii Adabadului se rugau in temple, astfel ca potecile erau goale. Vardas se aseza pe o banca arcuita, tihnit, privind bolta cu irizatii verzi.

Pe cand statea cufundat in ganduri, cu lumina jucandu-i-se pe figura aspra, auzi un fosnet usor, urmat de un clipocit de apa.

- Cine este acolo? zise el, sarind in picioare, nelinistit.

Se intoarse, zarind o silueta in fata havuzului. O tanara subtirica, care purta cu sine o tipsie acoperita, se apropia cu pasi marunti.

- Numele tau?

Tanara tacea, lucru care ii starni suspiciunea. Vardas o privi incruntat, mirat de infatisarea ei. Purta haine lungi pana in pamant, de culoarea aurului, iar parul canepiu, impletit in fel si chip, era prins in coada. Ochii verzui-aurii suradeau.

Fata facu un semn, ducand mana spre gura, apoi deschise capacul tipsiei, aducand in fata lui un platou cu bucate reci.

- Pramarti? intreba Vardas, minunandu-se.

Ea incuviinta din cap, apoi zambi cu toata gura, dezvaluind un sir de dinti albi, perlati. Tamplele ii erau desenate cu insemne ale desertului, scrise intr-un alfabet ce nu-i era cunoscut.

- Daca tot ai ramas fara glas, ai inceput sa citesti gandurile? ranji el, ducand mana spre platoul cu bucate.

Pramarti continua sa zambeasca, asteptand rabdatoare ca el sa termine de mancat. Apoi ramase cu tipsia in mana stanga, stand ca o statuie, in vreme ce Vardas isi sterse gura.

- Arati mult mai bine cand esti curata, mustaci el.

Fata inclina din cap cochet, raspunzandu-i din ochi.

- Ai fost cumva in apartamentul meu?

Surasul fetei se sterse. Ramase cu ochii mari, goi, privindu-l cu un aer ingrijorat.

- Nu, nu, dadu el din mana, observandu-i expresia. Nu sunt suparat. Stiu ca batranul Hardik te-a trimis sa dregi stricaciunile. De fapt, voiam sa-ti multumesc. Ma simt mult mai bine.

Ayazana duse mana maronie la piept, atinsa, dupa care zambetul ii inflori din nou pe chip.

- Voi avea de tine si data viitoare. Nebunul de vraci nu ma va lasa sa scap asa usor. Vei veni?

Ea dadu din cap aprobator.

- Nici nu stii cat de recunoscator sunt pentru ca esti aici.

Tanara rosi usor, dar maroneala chipului ii ascunse stanjeneala.

- Vrei sa ne plimbam?

Ea ramase cu gura intredeschisa. Oare auzise bine? Regele Adabadului, nemuritorul ce traise mai mult de 10.000 de ani celestiali, luptatorul neinfricat admirat de toata lumea, o invita la plimbare, pe ea, o muritoare oarecare?

- Iau eu asta, adauga el, punand tava pe bancuta. Vino, vreau sa-ti arat ceva!

Vardas o duse in inima Gradinii, acolo unde se afla cel mai batran copac, un gigant cu trunchi alb, stralucitor ca argintul, de ramurile caruia atarnau fel si fel de flamuri.

- Acesta e Copacul Stramosilor, iar acestea sunt insemnele tuturor caselor care au avut onoarea de a sluji Adabadul.

Pramarti pipai copacul, minunandu-se din ochi.

- Flamura rosie decorata cu maini aurii apartine  celei mai vechi case, acum disparuta.

Pramarti il privi intrebatoare.

- Au pierit cu totii in marele razboi, luptand sub comanda mea...

Desi trecusera milenii, chipul lui Vardas se intuneca. Isi amintea chipurile tuturor, fara sa greseasca, precum si felul in care murisera. Si nu, n-avea de gand sa uite vreodata pretul pe care l-au platit acesti oameni, luptand contra lui Lucifer.

Simtind framantarile lui, ayazana il atinse consolator pe maneca hainei. Ochii ei migdalati exprimau duiosie si intelegere. Vardas se simti intrucatva impacat. Desi ea nu-i putea raspunde, macar nu mai vorbea de unul singur, inchis intre peretii rotunzi ai turnului.

- Iata-ma vorbind despre lucruri moarte, intr-o Gradina plina de viata. Iarta-ma. Ar trebui sa vorbim tine, despre glasul tau pierdut. Cred ca mi-ar placea sa te aud cantand. Iti place sa canti?

Ea dadu viguros din cap, lucru care il bucura.

- Nu-ti pierde speranta. Vardas Kalibat El Jaffa, in fata Copacului Strabunilor, face o promisiune: iti vei recapata graiul, indiferent ce pret trebuie platit! Ma crezi?

Ochii fetei erau usor umezi. Expresia senina a fetei fu inlocuita cu una chinuita. Barbia ii tremura usor.

- Te-am intristat?

Ea privi in departare, prefacandu-se ca n-a auzit. Vardas facu inca un pas. Nestiind ce sa mai spuna, mangaie crestetul fetei cu miscari parintesti, trecand cu mana grea peste voalul care ii acoperea parul canepiu. Ayazana pleca capul pe umarul lui, cuibarindu-se, iar Vardas isi petrecu bratul dupa umerii ei fragili si zambi. Nu mai fusese demult in rol de protector. Aproape uitase cum este sa ai grija de cineva. Acesta era lucrul la care se pricepea cel mai bine, dar pe care il abandonase de-acum o suta de ani. Se supunea ordinelor reginei, fireste, nu din obligatie, ci pentru ca nu stia ce altceva ar putea face cu timpul sau. Toata viata slujise oamenii, mai intai, dintr-un  simt al datoriei care il mana necontenit in lupta, apoi, dupa ce o intalnise pe Layra, din dragoste.

Dupa datorie si dragoste i-a mai ramas doar ura, o ura necurmata, pe care o stingea cu vin, si o neputinta pe masura, care-l facea sa simta ca facea umbra pamantului pe care calca.

Prezenta copilei ii trezea sentimentul vechi, ingropat, al ocrotitorului de altadata. Puterea lui crestea in preajma celor care aveau nevoie de ajutor. Desi, gandindu-se la tot ce se petrecuse la Margine, intelese curand ca dintre ei doi, singurul neajutorat era el. Vardas stia ca niciodata nu fusese mai slab ca atunci cand voise sa renunte la viata, iar ayazana il scapase din ghiarele mortii. Regele simtea ca avea iarasi inima in piept. Batea anemic, e drept, dar tot din inima ranita crestea, incet, firav, un simtamant specific oamenilor. Speranta. Speranta este antidotul meu, gandi el, usurat, privind petalele florilor cum zburau pe dinaintea lor, facand cerculete in aer si plutind spre cerul de smarald al Adabadului.