Capitolul 3: Fantasme in pustie

 

Capitolul 3: Fantasme in pustie

Oh, Vardas, ai toata iubirea mea! Ai toata iubirea mea…

Barbatul isi dezlipi pleoapele, inca auzind cuvintele, ca un ecou; ar fi vrut sa ramana cu ea pentru totdeauna, dar realitatea hada, neinduratoare, il tragea la suprafata, il forta sa se intoarca intr-un loc pe care il ura. Cu o clipa inainte, ii sorbise chipul, aflase in sfarsit ca sentimentele ii erau impartasite, ca apoi, soarta sa-i joace un renghi, aducandu-l inapoi. Se suci pe o parte, nevenindu-i sa creada ca e treaz.

Amintirea obsedanta, care tot revenea, sub forma de vis, era tot ce mai avea acum. Acel crampei a fost singura lui alinare in anii lungi in care l-a slujit pe Karon, pe vremea cand cara umbrele mortilor peste Raul Negru. S-a intrebat de mii de ori, pana la disperare: de ce n-a facut nimic? De ce n-a sarutat-o? De ce nu a ingenunchiat si n-a implorat-o sa ramana langa el?

S-a consolat, fiind sigur ca se vor revedea in Taramul de Nicaieri. S-a gandit ca, stand atata timp in acel loc luminat, Layra se va vindeca de ororile pe care i le facuse Lucifer.

Cand s-a intors in sfarsit acolo, s-a asteptat s-o gaseasca la porti, vindecata, curata, intreaga, gata sa primeasca iubirea lui. Dar, vai! Se pare ca Layra n-a putut sa se curete de rau, nici sa-l astepte o suta de ani. Layra a vrut sa moara. Soarta ei era atat de mizerabila, ca nici macar iubirea lui n-a putut-o salva.

Zdrobit, distrus, a parasit locul, mergand in bataia soarelui, dorindu-si, la randul sau, sa dispara pentru totdeauna. Iata, Layra se dusese in singurul loc unde nu o putea urma.

A fost gasit dupa multe zile, agonizand si delirand. Dupa un numar nesfarsit de zile, ingrijit fiind de femeia pe nume Adeone, s-a sculat din pat. Se blestema pe sine pentru lasitatea lui. Ar fi trebuit sa lupte mai mult! Da, Layra il iertase toate slabiciunile, dar chiar si asa, a ales sa-l paraseasca, in final. N-o putea invinovati. El, dintre toti oamenii, o merita.

Blanda Adeone a reusit sa-i aline multe dintre durerile trecutului, ba chiar i-a insuflat un strop de nadejde, spunandu-i despre o profetie. De cate ori se gandea la acea profetie, zambea. Nu prea ii pasa daca se va adeveri sau nu. Avea nevoie sa creada in ea pentru a supravietui.

Se ridica in capul oaselor, cautand plosca cu vin. Dupa ce trase doua gaturi, se lasa moale inapoi, visand, de data asta, cu ochii deschisi. Si daca…? Reena l-a sfatuit sa nu-si faca prea mari sperante, pentru ca nu toate profetiile se implinesc.

Dar el se incapatana sa creada. Daca acea scanteie exista, trebuia sa reziste. Adeone il asigurase ca cei care rabda si se roaga, vor primi in cele din urma tot ce doresc. De atunci, avea o singura ruga, care-i aparea sub forma unui chip angelic, in fiecare seara, inainte de culcare.

Intr-un tarziu, iesi din cortul improvizat, privind cu luare-aminte de-a lungul si de-a latul Marginii. Stanci ascutite, pamant ars, duhoare, aer incarcat de primejdii. Cortul sau, pitit strategic printre ruinele unui templu, se afla la o inaltime ametitoare. De aici, de sus, putea vedea toata valea. Tortele, care tineau zburatoarele la distanta, se stinsesera. Nu se ingrijora. Puterea pradatorilor slabea atunci cand se iveau zorii.

Din loc in loc, presarate de-a lungul vaii, mormane de cadavre ale unor cutezatori care credeau ca puteau anihila umbrele. Oameni sau ingeri, nu conta, avusesera aceeasi soarta. Majoritatea fusesera decapitati inca din aer, de catre bestiile neiertatoare. Fostul deuronom zambi amar. Cat puteau sa fie de naivi! Umbrele diabolice nu puteau fi distruse de nimeni, nici prinse in plase. Singurul lucru care le deranja era lumina. Cresteau, incet, incet, printre stanci, iar Marginea se tot marea, cuprinzand alte si alte teritorii. Curand, daca nu vor reusi sa le opreasca, se vor apropia de Adabad. Vardas n-avea nicio pofta s-o ia de la capat. Vechiul sau regat, acuma luminat, devenise centrul de aparare al oamenilor, locul de refugiu al celor care suferisera de pe urma lui Lucifer. Pe deasupra, Reena il rugase sa faca pe cercetasul, ca sa afle ce puteau face. Reusise sa ucida cateva zburatoare, dar n-a aflat mare lucru despre Umbre, care se aflau intr-o modificare continua. Uneori apareau sub forma unor dihanii facute din fum, alteori erau nori negriciosi care pluteau printre copacii uscati, fosilizati. Oricine era prins in ele sfarsea prin a-si pierde mintile. Vazuse cu ochii lui, nu demult, un barbat care si-a sfasiat carnea, apoi si-a scos propriile intestine, chinuit de nebunia iscata de acestea. Toti mortii din vale murisera de propriile maini, fie infigandu-si sabiile in burta, fie aruncandu-se de pe stanci, ori alergand de parca erau cuprinsi de streche, pana la ultima suflare. Nu facea nimic. Privea, de pe stanca lui, cum se sfarseau. Soldatii trimisi de Lucifer erau descompusi, nu mai avea cine sa dea de veste, dar tacerea era mai asurzitoare decat orice raspuns. Nici nu avea de gand sa spuna ce stia. Un luciferian mort insemna un dusman mai putin. Pana la urma, umbrele ii faceau o favoare.

Dupa ce imbuca cate ceva, cobori cele cateva sute de trepte ale templului, tinand in mana sabia cu doua taisuri. Cizmele lui scrasneau, atunci cand se loveau de pietris, sabia zdranganea, ochii caprui scrutau cu atentie fiecare stanca. Multe seri a pandit, incercand sa afle de unde provin umbrele. Pareau a sosi de peste tot si de nicaieri, uneori din pamant, alteori… din aer.

Marginea, botezata asa de antecesorii sai, era un val de pamant, care fusese in vechime granita dintre Adabad si celelalte lumi. Acum granita se prabusea, iar continutul Marginii tindea sa se reverse, infectand lumile din jur. Nimeni nu stia de ce, dupa mii de ani de tacere, Marginea devenise activa. Prezenta umbrelor nu prevestea niciodata ceva bun. Ultima oara cand aparusera avusesera loc marele razboi in care pierduse Adabadul. Trebuia sa gaseasca o cale sa le controleze, ori sa le trimita inapoi de unde au venit, pana nu va fi prea tarziu.

Ajuns langa Stanca Amaraciunii, scoase satarul de la brau si scrijeli un semn pe suprafata ei. Ziua 168. Trebuia sa tina intr-un fel sau altul evidenta zilelor, pentru ca toate ii pareau la fel. Se scula odata cu zorii, parcurgea zeci de parsagi cu piciorul, cerceta fiecare stanca, grota, ascunzis, apoi se intorcea inainte de a se insera, facea focurile pe ziduri, intra in cort si se culca.

Vinul ii era pe sfarsite, armasarul fusese trimis inapoi si n-avea niciun om de legatura care sa-i aduca merinde. Vanase animale mici, din cele care se hraneau cu ierburi uscate si graunte de cenusa, dar era satul de carnea lor atoasa. In cateva zile, poate mai devreme, va trebui sa se intoarca in Adabad. Straniu, o parte din el isi dorea sa ramana aici. Poate din cauza ca se juca in fiecare zi cu moartea. Ori poate pentru ca peisajul reflecta cu fidelitate starea sa sufleteasca. Nu-l speria cenusa, nici cadavrele, nici uscaciunea, sau pasarile pradatoare. Marginea devenise, intr-un fel, noua sa casa. Nu suporta sa stea prea mult in Adabad, sa indure privirile supusilor, ori sa auda susotelile pe strazi. Multi il mai judecau inca pentru abdicare, altii il priveau cu mila, stiind ca fusese datornic, mai erau cativa care il rugau sa-i salveze de umbre, dar niciunul nu parea sa observe ca el insusi devenise una.

Cufundat in ganduri, mergand fara tinta, nici n-a observat ca nu era singur. Vigilenta ii slabise in ultimele zile. Poate din cauza vinului, poate pentru ca nu dormea mai deloc.

A mers o vreme, urmarit indeaproape de faptura care se unduia pe dupa stanci, stand cu mana pe sabie, cu barba neingrijita in bataia vantului fierbinte. Pielea i se scorojise, hainele i se ferfenitasera. Nimeni n-ar fi banuit ca sub acele straie saracacioase se afla maretul rege al Adabadului, dintaiul deuronom, nemuritorul osandit sa cutreiere lumile.

- Cine-i acolo? striga el, auzind in cele din urma zgomotul.

Neprimind un raspuns, scoase sabia. Se opri din mers, lua pozitia de lupta si cauta cu ochii, urmarind drumul de abia parcurs. Cararuia nisipoasa dintre stanci primise urmele pasilor lui. Dar acestea nu erau singurele urme.

- Arata-te sau te spintec!

Fosnetul se opri. Vardas apuca sa vada o miscare usoara in spatele unui pietroi. Se repezi intr-acolo, determinat sa-si ucida urmaritorul. O bufnitura urmata de un icnet scurt.

- Vino aici, nenorocitule! striga el, aproape cu ura, tragand din toate puterile.

Apucase unul din membrele urmaritorului, care se zbatea disperat, dupa care ridicase sabia, gata sa-l ucida.

- Mila! tipa faptura, cu glas omenesc.

Vardas se opri chiar la timp, observand abia acum formele creaturii culcate in nisip. Rasufla adanc, intelegand ca nu e vorba de un pericol, iar mania ii fu inlocuita de o uimire adanca.

Eliberat, urmaritorul se ridica cu greutate in picioare, clatinandu-se, temator, incercand sa se indeparteze de cel care incercase sa-i curme viata. Figura manjita, pletele negre si hainele rupte nu-l ajutau deloc. Cu greu puteai sa-ti dai seama ca e om.

- Esti femeie!

Ea il privi cu ochii mari, rotunzi, apoi isi freca nasul.

- Cum ai ajuns aici?

- M-am ratacit, raspunse ea, sovaitor, continuand sa-si frece nasul.

Vardas o privi nemultumit, apoi facu o miscare amenintatoare cu sabia.

- Minti. Spune-mi adevarul, ori vei face cunostinta cu taisul.

- Nu-ti sunt dusman, scanci ea, facand inca un pas inapoi.

- Daca-i pe-asa, raspunde-mi la intrebare.

Dar fata se uita spre centura lui de piele, de care atarnase plosca cu apa. Buzele arse de vantul aspru si caldura indurata cerseau un strop de racoare.

- Vrei sa bei? Atunci… raspunde-mi!

- Te rog, implora femeia. N-am baut apa de trei zile.

Ceva din tonul ei il inmuie. Scoase plosca incet, urmarindu-i miscarile, apoi i-o intinse. Speriata de moarte, dar insetata, o vazu cum se apropie, schiopatand, semn ca se lovise atunci cand o smucise. Avea picioarele insangerate. Sangele era inchegat. Probabil se ranise mergand pe pietrele ascutite. Nici urma de incaltari.

Vardas nu pierdu vremea. O prinse de incheietura, tragand-o spre el, satisfacut ca picase asa usor in capcana. Se auzi un tipat, apoi o valvataie verde, izbucnita brusc din mainile femeii, i se aprinse in barba.

- Asa deci!

Vardas zambea in barba pe jumatate arsa, tinand strans la piept faptura desertica, care se zbatea frenetic.

- Esti o ayazana. Nici pe departe atat de inocenta pe cat pari.

- Lasa-ma, lasa-ma! vocifera ea, nesuferind imbratisarea fortata.

- O sa continui sa-mi parjolesti parul? mormai deuronomul, tinand bratul incolacit in jurul gatului ei.

- M-am aparat! striga fata, prinzand glas. Voiai sa-mi faci rau!

- Si inca vreau, adauga barbatul, incrancenat. Cum ai ajuns aici?

- Sunt o proscrisa, bine?! Am fost exilata, alungata de propriul tata in acest tinut al mortii. Cei pe care ii iubeam cel mai mult m-au tradat.

Lui Vardas ii parea oarecum cunoscuta situatia.

- Ce-ai facut?

- Ce-am facut? Mi-am iubit tatal, asta am facut. Fratele meu a vrut sa-l asasineze, sa puna mana pe averi. Eu am vazut dinainte ce va fi si l-am avertizat.

- Si?

- Nu m-a crezut. Il adora pe fratele meu. Netrebnicul l-a convins pe tata ca eu sunt cea care ii vreau raul. M-au acuzat ca umblu cu magie interzisa. Am fost judecata si trimisa aici.

- Cand a fost asta?

- Acum trei zile. Te rog… Acum pot primi putina apa?

Vardas desclesta bratul, lasand-o sa plece, iar femeia se repezi spre plosca cazuta, o destupa nerabdatoare, cu mainile tremurande, apoi o duse la gura. Bau cu nesat, lasand apa sa-i curga pe barbie.

- Usurel, usurel, nu mai am alta, zise Vardas, apoi i-o smulse.

Ayazana ramase descumpanita, privindu-l cu ochii mari, ca doua farfurii, dupa care se sterse la gura.

- Unde-ti sunt incaltarile?

- Le-am mancat.

- Le-ai mancat?

- … Erau facute din piele.

- Tare foame ti-a mai fost, continua el, pe un ton ironic.

- Nu ai inima! tranti ea, dezamagita.

Fata ii intoarse spatele, mergand abatuta prin nisipul cald. Simtindu-se cu musca pe caciula, Vardas se lua dupa ea.

- Stai, stai… Unde fugi asa?

- Ma duc spre moarte.

- Ai vrut sa-mi furi apa pentru a supravietui, iar acum vrei sa mergi spre moarte?

- Intocmai.

- Te-ai suparat ca nu te-am lasat sa golesti plosca?

- Nu-ti bate capul, straine. Oricum nu mai am mult de trait.

- De ce spui asta?

Ea se opri din mers, cu ochii inlacrimati, privindu-l intr-un fel anume, pe care nu-l putea descifra.

- Nu mai am yazee in mine. Am cheltuit-o ca sa tin jivinele la distanta. Diseara voi fi hrana lor.

Dupa ce spuse acestea, fata pasi agale, fara sa-l mai invredniceasca cu vreo privire.

- Dar m-ai intalnit pe mine! Esti in siguranta!

- Chiar? mormai ea, fara sa se opreasca. Parca mai inainte voiai sa ma gatui. Ce-mi esti tu, ce-mi sunt zburatoarele…

- Trebuia sa stiu cu cine am de-a face… Nu spun ca te cred intru totul, pentru ca viata mea lunga m-a invatat sa fiu prevazator, dar daca ai nevoie de un protector, iata-ma!

- Foarte nobil din partea ta, raspunse ayazana, folosind acelasi ton ironic pe care-l folosise el mai devreme.

- Imi vei permite sa te ajut? se incapatana Vardas, simtind sa-i demonstreze ca nu era atat de lipsit de inima precum parea.

- Doar daca-mi vei promite ca n-o sa ma mai intrebi nimic despre trecutul meu.

Vardas cugeta. Nu-i placea felul in care se desfasura discutia, dar nu avea de ales. Doar nu era s-o lase sa moara de sete, ori sfasiata de rapitoare.

- Prea bine. Acum, treci in spatele meu si fii cu ochii in patru. Te voi duce intr-un loc sigur.

Negricioasa il lasa s-o ia inainte, bucurandu-se ca nu mai trebuia sa-si faca griji pentru soarta ei. Mergea tarsit, poticnindu-se aproape la fiecare pas. Din cand in cand gemea, dar nu se lasa. Vardas o prinse de brat si o trase dupa el, cautand in acelasi timp drumul spre templu.

Mersera o bucata de timp prin cenusa care se tot starnea, murdarindu-le hainele. Pielea fetei devenise atat de murdara, incat numai ochii i se mai vedeau. Vii, curiosi, frumosi, parca singura pata de culoare in acest tinut mohorat.

Dupa un timp, fata se prabusi. Cazu in genunchi, cu pletele despletite, prea sleita ca sa mai continue.

- De ce te-ai oprit?

Fata ei micuta, ovala, se schimonosi, paraie curgeau din irisii galbeni, statea cu degetele infipte in nisip.

- Nu trebuie sa plangi, mormai Vardas, impresionat de suferinta ei. Daca nu mai poti merge, te duc eu.

- Mi-e rusine...

- Rusine?

- Neam de neamul meu n-am auzit ca vreo ayazana sa fi fost carata in spate.

- De asta-ti faci tu griji? pufni Vardas. Suntem in pustietate, nimeni nu ne poate vedea. Si apoi, neamul tau te-a exilat, de ce ti-ar mai pasa de legile lor stupide?

Neprimind vreun raspuns, deuronomul o ridica de jos, apoi ii facu semn. Fata se agata de umerii lui, dupa care se lasa luata in carca.

- Dar nu te vei impiedica? se ingrijora ea, vazand multimea de trepte care trebuiau urcate.

- Nu te preocupa, sunt priceput si rezistent. Am carat mai mult umbre decat oameni si acelea erau foarte grele. De pacate.

Ayazana tacu. Barbatul puse piciorul pe prima treapta. Urca domol, fara sa se grabeasca. Cerul incepea sa se intunece. Noaptea venea pe neasteptate in Margine, niciodata nu stiai pe unde te poate apuca.

Rasufland greoi, Vardas depuse povara umana chiar la intrarea in templu, dupa care duse mana spre plosca.

- Ce parere ai?

Fata privi de-a lungul si de-a latul vaii. Fluiera a uimire.

- Splendida priveliste, nu-i asa?

- Splendida? Din ce tinut vii straine, daca acest loc mizerabil ti se pare splendid?

El rase manzeste, dupa care trase o dusca.

- Dintr-un loc mult mai urat decat acesta.

Ayazana ramase uimita, dupa care il privi cu atentie.

- Chipul tau imi pare cunoscut. Zici ca este unul din acele chipuri batute pe monezi.

- Chiar? mormai Vardas, oarecum inveselit.

- Judecand dupa haine, pari un exilat la randul tau. Dar exilatii nu poarta arme. Vanator?

- Curioasa mai esti… Cum sa-ti spun? Ai un nume?

- Pramarti, raspunse fata, fastacita.

- Frumos nume.

Se intoarse apoi cu spatele, incepand sa aprinda tortele. Scoase ceva dintr-o desaga, un soi de praf pe care-l arunca inauntru, apoi scapara un amnar. Tortele fumegau cu lumina verde, asa cum se folosea la catuile din Adabad. Dupa ce le infipse in puncte anume alese, care inconjurau templul din toate partile, se aseza langa o piatra mare, care tinea loc de masa, scoase niste carne uscata din aceeasi desaga, apoi facu un semn de invitatie spre fata.

- Cred ca esti lihnita.

Se aseza si ea alaturea, primind mancare din mainile lui aspre. Vardas ii urmarea cu atentie gesturile, mirandu-se de delicatetea lor. Se astepta la un atac salbatic asupra carnii, dupa atata post fara voie, dar fata manca cu grija, cu o anume eleganta chiar, lucru care ii starni suspiciunea. Cine era tatal ei, pana la urma?

- Pot sa aflu numele salvatorului meu? Eu ti l-am spus pe al meu, il chestiona ea, intre doua imbucaturi.

- Nu, nu poti.

Voia sa ramana strainul care o ajutase, si atat. Nu regele. Oricum avea sa afle curand, asa ca voia sa se mai bucure putin de faptul ca o tinea in nestiinta. Auzul numelui lui avea darul de a indeparta oamenii. Surprinsa, fata uita sa mestece.

- Atunci… cum sa te chem?

- Spune-mi cum vrei.

Pramarti privi spre vale, ganditoare, dupa care se lasa intr-un cot.

- Bine, Hajdi.

Vardas zambi fara voia lui. Nu suna rau.

- Ce fel de nume este acesta?

- Este o expresie si inseamna... barbatul cu inima indoita.

- Barbatul cu inima indoita?

- Vrei sa pari necrutator, dar esti plin de mila. Ai vrea sa faci bine, dar visezi in acelasi timp la razbunare. Exista doua cai deschise si vrei sa apuci pe amandoua.

Vardas tacu, mirat de adevarurile spuse de ayazana. Parea ca vede direct in miezul fiintei sale, intelegandu-i sfasierea.

Curios lucru, fugise tocmai pana la Margine, pentru a nu mai fi vazut de nimeni, dar tot n-avea scapare. Iata, o necunoscuta pe nume Pramarti citea ce se afla inauntrul sau.