CAPITOLUL 12- SECRETELE SARCOFAGULUI

CAPITOLUL 12: Secretele sarcofagului

 

Marete rege al Adabadului,

 

Intrucat scrisoarea de dinainte n-a primit atentia cuvenita din partea ta, sunt nevoit sa-mi reinnoiesc invitatia. 

Pana acum, cred ca ti-au fost aduse la cunostinta evenimentele nefaste petrecute in Castilia. Miscarea de pamant a iscat instabilitate. O parte din capetenii considera ca Adabadul ne-a declarat razboi. Fiica mea, Layra, a fost grav ranita, lucru pe care nu-l pot tolera.

Daca nu esti tu cel care ne-a atacat, de ce nu ne onorezi cu prezenta? Daca nu te-as cunoaste, as putea interpreta aceasta incapatanare ca rea-vointa. Data viitoare, un eveniment de acest fel nu va ramane fara raspuns. Si raspunsul s-ar putea sa capete forma unei sabii care va sfasia aerul Adabadului.

 

-       Ce crezi? intreba Vardas, aplecat deasupra scrisorii.

-       Cam multe suspiciuni intr-o scrisoare atat de scurta.

Vardas ofta.

-       Ca de obicei, Lucifer cauta tapi ispasitori.

Reena il atinse usor pe umar.

-       Ce vei face?

-       Ma gandeam sa-i scriu la randul meu, dar slovele si sigiliul nu vor fi de ajuns. Ma vrea acolo. Si cand Lucifer vrea ceva, cel mai intelept lucru pe care-l poti face e sa te prefaci ca-i oferi ceea ce doreste.

-       Te-a amenintat fatis. La ce ne putem astepta?

-       La zazanie, minciuni si zvonuri de razboi. Lucifer nu poate accepta c-a pierdut Adabadul. Sunt sigur ca se gandeste cum sa-l recucereasca. De aceea, trebuie sa merg acolo, sa linistesc apele. Ce se mai aude de Margine?

-       Dupa miscarea de pamant, Marginea s-a linistit. Nu-mi place aceasta liniste. Prevesteste ceva.

-       Ai trimis cercetasi?

-       O duzina. Inca ii asteptam sa se intoarca.

-       Cel mai probabil, vor muri acolo, mormai Vardas, mai mult pentru sine.

Se ridica brusc in picioare, apoi stranse scrisoarea sul.

-       Unde pleci?

Glasul Reenei era incarcat de ingrijorare.

-       Ma duc in Margine.

-       Dar… abia ce te-ai intors de acolo! exclama femeia, descumpanita.

Vardas o mangaie afectuos pe brat.

-       Cineva trebuie sa afle ce se petrece.

-       Sa asteptam cercetasii! 

-       Stii la fel de bine ca mine: cercetasii nu cunosc Marginea asa cum o cunosc eu.

-       Nici nu te-ai recuperat pe deplin! insista femeia.

-       M-a peticit Hardik, surase el. Si apoi, stii ca nu-mi place sa stau prea mult timp odihnit.

Figura Reenei se innegura. Se indeparta de fereastra, de Vardas, carand cu sine rochia grea, care se tarsaia pe podelele lustruite.

-       Am reusit sa-mi supar regina?

-        Nu asculti niciodata! se stropsi ea. La fel ai facut si data trecuta si la ce ti-a ajutat? Nu te uita la mine-asa. Ai zile in care abia rasufli, te ingalbenesti des. Esti slabit. Credeai ca n-am observat? Nici nu vreau sa stiu ce-ti face macelarul de Hardik.

-        Hardik isi face datoria, mormai el. Nu e vina lui c-am fost muscat de un sarpe antic.

-       In numele Celui De Sus, nu te intoarce acolo!

Reena parea pe jumatate disperata. Gatul frumos impodobit ii palpita. Colanul de aur urca si cobora usor, odata cu pieptul bine rotunjit. Obrajii ei se incalzisera. Il implora din trup, din ochi, din postura, desi incerca sa se tina tantosa.

Din doi pasi, Vardas ajunse in fata ei si ii cuprinse figura in mainile lui mari, aramii, incercand s-o linisteasca.

-       Uita-te la mine. Ma voi intoarce. 

Regina il privi cu neincredere.

-       Mereu ma voi intoarce la tine.

Ultimele cuvinte ii parasira buzele fara voia lui. Din ei doi, Vardas parea cel mai uimit de ceea ce tocmai spusese. Ramase nemiscat, privind-o intr-un fel anume.

Reena apropie mainile deuronomului de gura ei si le saruta usor, cast, fara sa-si dezlipeasca ochii de figura lui mohorata. Vardas ii raspunse fulgerator, prinzand-o de gatul subtire, lipindu-si gura de obrazul frumos conturat, parfumat.

Gura lui urca mai sus si se opri la baza fruntii, in apropierea parului. Reena se cuibari la pieptul lui, uitand de statutul de regina, de faptul ca nu se cuvenea. Vardas o dezmierda, jucandu-se cu degetele in parul roscat, frumos impletit, care arata ca o flacara. Desi nu-si vorbeau, stiau tot ce trebuiau sa stie. Impartisera acelasi pat, tron si regat, vreme de sute de ani. Se cunosteau dupa privire, dupa pas, dupa fiecare miscare a mainii, dupa clipitul genelor, dupa fiecare oftat. Numele lor, unite, intrasera in legenda: Vardas Kalibat El Jaffa, fiului regelui Nirod Kalibat el Jaffa, unit in casatorie cu Reena Irisa Al Vrodesia, Printesa regatului Vrodesia, urmasa de drept a regilor cu par rosu din vechime.

Pe atunci, tinerii proaspat casatoriti ii considerau patronii casatoriei si tanjeau sa aiba ce aveau ei. Si lucrurile ar fi ramas la fel, poate alte sute sau mii de ani, daca Lucifer nu ar fi invadat Adabadul. Vardas se desprinse lent din imbratisarea dulceaga, apoi parasi camera, fara sa-i mai arunce vreo privire, de teama ca ar putea face un lucru necugetat. Reena ramase singura, cu buzele rosii nesarutate, cu bratele goale, privind lung in urma lui. Dupa care se scutura, se dezmetici, intrebandu-se ce-o fi fost asta.

 

*

Simtea caldura prin cizmele groase, simtea pietrele frematand. Pamantul galbui tremura usor. Dincolo de stanci parea ca se pregateste ceva. Calul fornai, refuzand sa mai inainteze.

Regele il batu peste spate si-i facu semn  sa plece, iar bidiviul facu cale intoarsa spre Adabad. Ramas singur, scoase sabia din teaca, o lipi de pulpa, apoi porni in cercetare.

Mainile lui mangaiasera mai mult sabii decat femei, si totusi, prefera mireasma celor din urma, in locul mirosului de sange statut, moarte si colb. In tinerete gandea cu totul altfel. Nu doar ca se avanta cu pieptul scos in fata pericolului, ba chiar il cauta. Dupa razboi, satul de sange si moarte, a regretat ca n-a fost mai intelept. In loc sa se bucure de zilele de pace, le-a petrecut vanand monstri.

Dar asa ii era firea si prea putine evenimente il schimbasera. Unul dintre ele fusese era neagra, cei zece mii de ani petrecuti in slujba Printului Intunericului. Mandru si arogant, n-a ascultat sfaturile inteleptilor din cetate, nici rugamintile Reenei, care il avertizase despre sfarsit. Adabadul a cazut intr-o singura noapte. Nimeni nu se astepta, nimeni nu credea ca zidurile imposibil de doborat se vor prabusi cu atata usurinta. Acea zi amara a fost inscrisa in hrisoave si fiecare om, din fiecare generatie, auzise despre ea. Armata lui Lucifer, fiind de doua ori mai mare, a decimat totul, apoi a inaintat pana la portile cetatii lor stravechi. Printul intunericului a dus trompeta la gura, a suflat, iar zidurile s-au clatinat. Monstrii-berbeci le-au daramat apoi ca pe niste jucarii. Vrajitorii lui, bine antrenati, au pangarit templele, au ars cartile sacre, au ucis preotesele cu par roscat si au dansat deasupra lesurilor. Stiind ca nu mai era nimic de facut, Vardas a facut pregatiri pentru ultima ceremonie, apoi s-a injunghiat cu propria sabie.

Tobele i-au anuntat sfarsitul, cetatea a gemut, iar Lucifer, infuriat, a invadat palatul. Imaginea regelui, pus pe rugul funerar, imbracat in alb, purtand cununa de aur pe cap si sabia la piept, cu ochii inchisi si figura indreptata spre cer, aproape l-a scos din minti. N-a simtit niciun fel de satisfactie la vederea acelei scene. Visase sa-l prinda viu, sa-l ingenuncheze si sa-l umileasca in fata intregii lumi.

Cand Vardas a inceput sa respire din nou, starnind o groaza fara de margini in cei din jur, Lucifer a fost acolo si l-a ajutat sa coboare de pe rugul funerar. Dupa mii de ani, se petrecuse o minune. Neamul regilor purtatori de sabie aveau, din nou, un Nemuritor in randurile lor. Abia atunci a inteles Lucifer cat era de valoros acest om si cat de bine i-ar fi servit interesele.

Printul si Regele au facut un legamant. Supravietuitorii au fost crutati. Fiecare zi in care Vardas isi facea datoria, era o zi in care cavalerii captivi in Infern erau scutiti de flacari. Vardas isi acceptase soarta si visa la vremuri mai bune. Dupa cateva sute de ani doar, nu mai exista fiinta care sa nu fi auzit de mercenarul lui Lucifer. A ucis ingeri si oameni, fara deosebire. Chiar daca ingerii respectivi nu erau cu nimic mai buni decat Lucifer, fusesera curajosi, opunandu-se regimului tiranic instaurat de conducatorul lor, care ii supunea la cazne grele si pedepse de neimaginat, pentru cea mai mica greseala. Dar cel mai tare il bantuiau chipurile oamenilor ucisi. Regi mai mici, cruzi si hapsani, care incercau sa-si apere teritoriile si avutiile, printi ingamfati care credeau ca il pot distruge pe Lucifer, tot felul de baroni grasi, dregatori si stapani, fiecare cu alta meteahna. Chiar daca erau rai, Vardas tot nu se putea abtine sa simta ca isi tradase propria rasa. Singura fiinta care l-ar fi putut opri ar fi fost Reena. Dar regina Reena infaptuise inalta tradare, aliindu-se cu una din cele mai puternice capetenii luciferice si parasind Adabadul in vreme de nevoie.

Il urase pe Azazel, o urase pe Reena, dar cel mai tare s-a urat pe sine, pentru ca, daca ar fi fost intelept, Adabadul n-ar fi cazut niciodata, iar Reenei nici nu i-ar fi trecut prin cap sa-l paraseasca. Mii de ani au trecut, iar blestemele ingerilor, cat si dispretul oamenilor, il ajunsesera din urma. Voise sa moara, dar nu putuse. A incercat sa scape, dar Lucifer ii inrobise mintile prin vrajitorie si era prea tarziu.

Generatiile vechi s-au dus, s-au nascut altele, iar oamenii au inceput sa-l uite. Numele lui Kalibat El Jaffa se stergea incet din istorie, ca o murdarie spalata indelung de ploile caintei.

Pe cand intunericul ameninta sa-l distruga definitiv, Cerurile s-au milostivit.

Vardas zambi trist. Da, chiar daca n-a putut sa fie a lui, Layra l-a scapat pentru totdeauna de robie. Mai mult, l-a si iertat, dupa toate cate i le facuse. Vardas nu se putea ierta. In schimb, facea tot ce putea ca sa rascumpere ziua in care o tradase pe Layra.

Un suier ii intrerupse gandurile, un suier care venea de dincolo de stancile razlete. Stranse sabia si se avanta printre pietroaie, pornind spre ceea ce el considera c-ar fi miezul pericolului. Dupa multe salturi si dupa mult urcus, cobori pe partea cealalta, intrand intr-un urias sanctuar. Barbatul ramase uimit. Cutreiera de atata timp Marginea, dar nu mai daduse peste acest loc. Stancile nu erau, pana la urma, doar niste bolovani aruncati prin nisipuri. Aveau fatete, urme de slefuire, simboluri sapate cu dalta, simboluri pe care nu le mai vazuse niciodata. Stancile, la fel ca niste stalpi ceremoniali, erau infipte la distanta egala de centru. Stia acum ca daduse peste un sanctuar. In mijlocul sanctuarului se gasea o movila acoperita cu pietre arse si iarba vestejita, care arata precum un cuib de serpi.

Vardas se apropia incet, mergand de-a lungul stalpilor, la o distanta sigura. Se auzea un murmur, ca o cantare indepartata si stranie, ce parea a veni de peste tot si de nicaieri.

Nicio pala de vant nu rasfira nisipul; aerul era statut. Solul parea ca se framanta si cioturi hade de copaci demult ingropati rasareau prin colturi, intinzandu-si viclean ramurile.

Fostul rege pricepu curand ca aici era vorba de vrajitorie. Duse la buze piatra sfanta care-i atarna de gat, prinsa intr-un lant de aur, isi trecu cu mana peste cap, apoi azvarli pietricica.

Pietricica izbi un perete al movilei, starnind un sunet nefiresc, care se prelungi ca un val, acoperind stalpii si tot ce se afla in jur.

Deuronomul duse mainile la urechi, ametit, si se sprijini de un stalp. Dupa un timp, sunetul se opri. Vazand ca nu se intampla nimic altceva, Vardas parasi locul care-i oferea protectie, determinat sa afle care era scopul pentru care fusese construita movila. Pe masura ce se apropia, movila parea ca-si schimba forma. Nu mai arata ca un deal oarecare, acoperit cu iarba uscata. Arata ca o piramida pe jumatate daramata, iar in partea sa inferioara se vedea un intrand: o usa de forma dreptunghiulara.

Fara sa stea prea mult pe ganduri, barbatul trecu pragul acelei constructii stranii, pornind pe coridorul care se desfasura inaintea sa. Destul de scund, uscat si crapat, pictat cu fel de fel de scene, coridorul arata ca si cum era pe cale sa se prabuseasca. Vardas mergea cu capul plecat, ferindu-si capul de tavanul acoperit cu panze verzi, tesute minutios de cine stie ce insecte antice. Degetele sale intalnira ceva lipicios. De sus, din tavan, curgea o licoare cu miros intepator. Panzele sangerau. Cum era posibil? Nu mai auzise de plante care sa supravietuiasca atat, inchise intre ziduri.

Galeria luminata slab se termina brusc, iar Vardas se trezi intr-o sala uriasa. Scutura din cap, incredintat ca viseaza, inchise ochii, murmura niste rugaciuni, dar dupa ce-i deschise, sala ramase la fel. Din afara, piramida parea destul de mica. Dinauntru insa, nu avea margini. Lucrul cel mai curios era faptul ca sala parea construita pe masura unor giganti.

Mese uriase, jilturi uriase, potire uriase, asezate ca pentru o petrecere fastuoasa, farfurii pe care se mai puteau vedea inca resturi de mancare. Intrarea lui Vardas tulbura linistea, iar aerul nemiscat incepu sa suiere.

Merse cu pasi mari, parasind zona meselor, intra pe sub o arcada si descoperi o alta sala, scaldata in lumina verzuie, care nu ranea in niciun fel ochii. Tot acolo, Vardas gasi un sarcofag deschis, din care atarnau un fel de liane impletite ciudat. Urmari lianele si constata ca acestea se uneau cu peretii, in lacasuri anume intocmite, un fel de santuri sapate cu migala, care duceau cine stie pe unde.

Uimit si ros de curiozitate, se intoarse la sarcofag. Mai intai, il cerceta din ochi, fara sa-l atinga. Curios, chiar daca sala parea facuta pentru giganti, sarcofagul parea construit pe masura unui om. Era destul de incapator si ar fi adapostit cu usurinta un barbat de statura lui.

Sarcofagul imita forma unui corp omenesc, ceva mai ingust in partea de sus, acolo unde ar fi fost capul, si mai larg in partea de jos, acolo unde ciudatul locatar si-ar fi intins picioarele.

Ochii lui Vardas cercetau acum marginea sarcofagului, care era inscriptionat cu simboluri sapate la fel de minutios, de vreo mana priceputa, mai mult ca sigur, mana unui preot. Ce fel de preot, greu de zis. Cunoscuse multi initiati inainte de marele razboi, unii aflati la inceput, altii ajunsi la stadiul de maestru, dar prea putini au fost dispusi sa-si imparta tainele cu el. Pe cand era tanar si necopt, ajunsese sa-i invidieze. Chiar daca duceau o viata austera, departe de framantarile lumii, aflau lucruri pe care oamenii de rand nici nu indrazneau sa si le imagineze. Acum era mai intelept si stia ca pretul pentru cunoastere era suferinta.

Nemaiputand sa rabde ispita, deuronomul atinse marginea ciudatului loc de veci, iar sarcofagul reveni la viata, imprastiind o lumina alba. Simbolurile moarte straluceau din nou, asteptand sa fie descifrate. Mana lui cobori, cercetand interiorul neted si moale, aidoma unei coapse de femeie, care astepta nerabdatoare sa se ofere primului venit.

Se auzi un zgomot sec, iar Vardas scoase mana, mirandu-se de dracovenia pe care o gasise.

Cununa parea mesterita din acelasi material flexibil, rece, placut la atingere, cu deosebirea ca aceasta batea in argintiu. Cununa avea si un fel de urechi, indoite spre exterior, globuri care straluceau in diferite culori si zumzaia usor, ca un bondar obosit. Judecand dupa forma ei, barbatul intelese destul de repede ca locul cununii era acolo unde ar fi trebuit sa se afle capul mortului. Alunecase, cine stie cum, si cazuse in maruntaiele sarcofagului, printre liane. Dupa care, ca un fulger, ii veni o idee grozava. Grozav de periculoasa.

Ar fi trebuit sa cheme preotii din Adabad, pentru ca legea spune ca orice mormant pagan proaspat descoperit trebuie sa fie curatat de vraji, inainte de a se intra in el, dar preotimea nu-l mai recunostea ca rege, deci nu le datora nimic. Pana la urma, niciunul din preotii Adabadului, oricat de batran si intelept ar fi, nu a trait cat traise el.

Vardas puse ciudata cununa pe cap, petrecand urechile flexibile peste urechile lui, apoi se lungi ca intr-un pat. De indata ce se aseza, simti ca se petrece ceva ciudat. Sarcofagul se schimba, imprumutand forma lui, peretii se departau, facandu-i loc. In cateva clipe doar, parea ca anticii care il construisera il facusera anume pentru el. Inchise ochii, puse mainile pe piept si astepta sa se intample ceva. Aproape ii venea sa rada. El, om viu, se juca de-a mortul intr-un mormant parasit din Margine si nimeni nu stia.

Intunericul din fata ochilor lui se destrama incet, se contura o imagine, un chip. Chipul unei femei tinere, cu parul roscat. Ce vrajitorie mai era si asta? Vardas smulse cununa, rasufland precipitat, privind la beculetele care isi schimbau continuu culorile.

Dupa ce se mai linisti, puse cununa inapoi, se culca la loc si inchise ochii, dorindu-si s-o vada din nou pe roscata. Si dorinta ii fu indeplinita pe loc. Vardas mormai cateva injuraturi, nestiind ce se intampla. Tanara pe care o vedea semana izbitor cu Reena. O Reena mult mai tanara, de vreo cincisprezece ani, cu acelasi par roscat, cu aceleasi trasaturi nobile, aceeasi forma a gurii si aceeasi culoare de ochi. Singura deosebire era culoarea pielii. Fetiscana se prezenta mult mai palida, ca si cand tot sangele i s-ar fi scurs din obraz. Imaginea se misca, fata incerca sa-i spuna ceva. Vardas auzea paraituri, care veneau de undeva din urechile metalice.

Fata vorbea intrerupt, auzea franturi de cuvinte pe care nu le putea deslusi, cuvinte ce pareau ca se repeta, ca o incantatie. Ochii ei, putin mariti, erau cuprinsi de ingrijorare. Vardas se simti la randul sau ingrijorat, de parca ar fi fost chiar acolo, langa ea, si i-ar fi inteles supararile.

Urmarind miscarile gurii, reusi sa-i citeasca pe buze. Erau doar doua cuvinte, doua cuvinte care il lasara mut. Smulse coroana, aproape furios, blestemand toate vrajitoriile anticilor.

Era cat se poate de limpede ca cineva isi batea joc de el. Cum sa-i apara chipul Reenei, dintre toate chipurile din lume? Sau poate era vreun stramos roscat de-al ei. Da, roscatii se pricepeau la multe. Nu s-ar mira daca cineva i-ar spune ca ei au construit acest loc. Cunostea istoria neamului Reenei, dar nu auzise de vreun rege sau regina care sa se fi indeletnicit cu magia neagra. Sau poate ca cei care facusera asta fusesera stersi din istorie. Clatina din cap. Mormantul trebuie sa fie foarte vechi. Da, foarte vechi. Si nimeni, afara de Reena, nu va afla de existenta lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 11- CELE TREI DARURI

 

CAPITOLUL 11- CELE TREI DARURI

 

Stand in fata baptisteriului, Lucifer discuta cu Asmodeu. Vorbeau pe un ton scazut, ca si cum s-ar fi temut ca vor fi auziti.

-       Ce crezi?

-       Apa s-a schimbat, mormai Asmodeu.

Lucifer se incrunta.

-       In ce fel?

-       Greu de spus.

-       Nu poti duce in laborator cativa stropi, s-o studiezi?

-       O pot duce, dar nu ma pricep sa decantez esenta. Asta e treaba lui Azazel.

-       Stiu la ce te gandesti. Nu-l voi scoate din carcera doar pentru asta, rosti Lucifer, incrancenat. Baptisteriul poate astepta.

-       Desigur, Printe. Totusi, trebuie sa actionam cu prudenta de acum incolo. Botezul a iscat multa galceava in Infern. Unele capetenii de rangul al doilea spun ca nu mai esti ce ai fost…

-       Chiar asa? il intrerupse Printul, cu raceala. Si ce altceva au mai zis?

Asmodeu simti ca ingheata. Se balbai.

-       Spun… spun ca ti-ai pierdut mintile, ca nu ne conduci cum trebuie.

-       Si care ar fi cauza degradarii mele, dupa spusele lor?

-       Fiica ta, Layra.

Lucifer il privi asa cum s-ar uita la o insecta.

-       Iertare, Printe. Nu trebuia sa-ti aduc la cunostinta aceste clevetiri.

-       Dimpotriva. Ai facut bine ca mi-ai spus. Pana diseara vreau lista cu numele si rangul acelor clevetitori.

Astrologul incrucisa mainile, supus.

-       Vino, adauga Lucifer, oarecum mai impaciuitor, petrecandu-si mana peste umarul lui Asmodeu. Aveai un dar pregatit pentru fiica mea, nu-i asa?

-       Intr-adevar, Printe, un dar pe care l-am mesterit cu mainile mele.

-       Poate ca asta ii va sterge imbufnarea.

Asmodeu zambi indulgent.

-       Tot furioasa?

- E doar un copil. Nu intelege de ce l-am pedepsit pe Azazel. Ma vede drept dusman.

- Copila poseda o inteligenta sclipitoare. Sunt sigur ca intelege de ce-ai facut ce-ai facut, insinua astrologul.

- Crezi ca se comporta asa doar ca sa ma pedepseasca? se mira Lucifer.

- Esti surprins? Asta-i tactica veche, imprumutata de la oameni. Influenta lui Azazel se face simtita chiar si cand nu este prezent.

- Intr-adevar, murmura intunecatul.

Cei doi se apropiara incet de palat, continuand sa discute, pe acelasi ton tainic de mai dinainte. Demonii gardian care pazeau intrarea spre apartamentele Layrei se dadura deoparte, deschizand usile.

 

*

Fetita il studia curioasa, cu coada ochiului, pe ingerul imbracat in haine regale, acoperit de zale, care statea in dreptul ferestrei luminate, privind spre campiile Castiliei.

Ingerul cel incruntat purta cu sine o sabie lunga, inchisa intr-o teaca cu decoratii simple, care-i atarna de sold. Centura petrecuta peste piept , facuta dintr-un material mestesugit impletit, adapostea mai multe satare negre, cu lama groasa. Parul ondulat al intunecatului era prins intr-o coada, iar fruntea ii era desenata cu insemne care se prelungeau spre urechi.

Simtindu-se privit, acesta intoarse capul, tintuind fetita cu privirea. Layra abia rasufla.

-       Intreaba.

Vocea lui groasa strapunse nefiresc linistea. Fetita se intoarse spre el cu teama, privindu-l cu mirare.

-       N-am spus nimic, sopti ea.

-       Minti. Stiu ca vrei sa ma intrebi ceva.

-       N-am spus nimic! se incapatana ea.

-       Ai gandit. Este acelasi lucru. Cuvantul este gandul care a luat forma.

Ochii Layrei se marira.

-       Imi poti auzi gandurile?

-       Desigur.

-       Tata nu poate.

Belial facu un pas spre ea.

- Chiar asa?

- Nici Azazel, nici Asmodeu, nimeni nu-mi poate auzi gandurile.

Siguranta din cuvintele ei il puse in incurcatura. Negura de pe chipul sau se tot intindea.

-       Daca nu ma crezi, intreaba-l pe tata, adauga fetita, cu vinovatie in voce.

-       Atunci, eu de ce te pot auzi?

Layra ridica din umeri. Belial se lasa intr-un genunchi, brusc, pentru a fi la nivelul ei. Layra se dau un pas inapoi. Rochita alba de matase fosni.

-       Imi permiti? intreba intunecatul, intinzand palma.

Ochii lor se intalnira la jumatatea drumului. Albastri si sinceri, de o parte, negri si plini de tenebre, de alta. Fetita isi depuse manuta fragila in mana lui Belial.

Ti-e frica de mine?

Buzele lui erau nemiscate. Layra il privea cu ochii mari, uimiti. Cuvintele erau limpezi.

Dadu vartos din cap, in semn de da. Belial ii inchise palma intr-a lui, continuand s-o priveasca fix.

Raspunde-mi.

Da, imi e! tipa fetita in mintea lui, aproape asurzindu-l, apoi isi retrase mana.

Belial se ridica in picioare. Parea calm, dar in mintea lui se auzeau, racnind, zeci de intrebari. Micuta statea ascunsa dupa perdea.

-       Nu trebuie sa-ti fie. Sunt devotat Printului meu.

-       Nu si mie, mormai Layra.

-       Adevarat. Daca el n-ar mai fi, n-as mai avea datoria sa te protejez, si atunci…

O grimasa ii strabatu chipul incruntat.

-       Stii ce ti s-ar intampla daca ai ajunge pe mana mea?

Capul balai al Layrei aproape disparuse sub perdea. Belial trase de panza aurie, dezvelind-o, fetita se chirci, rasufland din ce in ce mai repede.

-       Unchiul tau nu este aici. Tatal tau nu este aici. Suntem singuri, ameninta el.

-        Stai departe, scanci Layra.

Pe neasteptate, fara vreun avertisment, Belial ii prinse fata intre mainile lui, inghetand-o. Layra ramase cu ochii holbati si mainile inclestate de perdea, fara sa clipeasca.

-       De ce-mi auzi gandurile?! Spune-mi adevarul. Adevarul, Printesa!

Belial scormoni prin mintea ei, cautand cutiute ascunse, nedeschise, dar nu gasi ceea ce cauta. Gandurile copilei erau limpezi precum cristalul si se insiruiau unele dupa altele, innebunitor: furia pe care o simtea fata de Print, dorul dupa Azazel, teama pe care o simtea acum fata de el.

-       Se pare ca esti sincera, conchise el, dandu-i drumul.

Ochii fetitei erau umezi si speriati.

-       Ce credeai? Vei fi tu esenta din Print, dar nu esti singura cu puteri deosebite.

Layra se ascunse din nou dupa perdea.

-       Tata va afla despre asta, sopti ea, simtind ca-i revine curajul.

-       Nu va afla nimic, pentru ca nu-i vei spune. Si daca i-ai spune, nu ar crede in veci ca am putere asupra ta. Ba chiar se va mania la acest gand. Ai vazut ce-a facut cand l-ai infuriat ultima oara. Vrei sa-l infurii iar?

Ea misca din cap in semn de negatie.

-       Bine. Acesta va fi secretul nostru. Daca spui cuiva ce s-a intamplat, iti voi intra in minte si te voi face sa te arunci de pe acoperisul celei mai inalte cladiri din Castilia. Ai inteles?

Fetita nu mai apuca sa raspunda. Se deschisera usile. Aparura Lucifer si Asmodeu, discutand insufletit, insotiti de cateva femei imbracate in vesminte preotesti satanice.

-       Frate, bag seama ca ai ajuns inaintea noastra. Asa de dornic ai fost sa-ti prezinti omagiile?

Vocea insinuanta a lui Asmodeu il facu pe Belial sa ranjeasca.

-       Am vrut sa petrec putin timp cu Printesa noastra.

-       Minunat, minunat, aproba Asmodeu, prefacut.

-       Layra, ce cauti acolo? intreba Lucifer. Vino, unchii tai vor sa te cadoriseasca.

Copila pasi tematoare dintre perdele, apropiindu-se de Print, care o lua de mana.

-       Aseaza-te aici, o pofti el, aratand spre tronul mic, facut pe masura ei, care fusese adus cu ceva timp inainte.

Layra se aseza pe tronul cioplit dintr-o singura bucata de lemn pretios, alb, stralucitor, stand cuminte, cu mainile impreunate in poala.

Preotesele, in numar de patru, o inconjurara tacute, precum umbrele.

Cei trei intunecati se asezara in fata micutei,  pe un singur rand, ceremoniosi.

Belial facu un pas, iesind din rand, apoi se lasa intr-un genunchi in fata micutei, la fel de vijelios cum o facuse prima oara.

-       Printesa a Luminii, primeste darul meu! Nu este aur, nu este argint, ci otel infernal, tocmit pentru a opri din batut inima dusmanilor. Fie ca el sa-ti fie de folos in vremurile intunecate care vor veni!

Zicand acestea, scoase de la piept unul din satarele sale, frumos lucrat, cu tais gros, pe care i-l inmana. Satarul fu luat de preoteasa din stanga, care il depuse intr-o cutie rosie.

Layra inclina din cap, asa cum se cuvenea, dupa care inghiti in sec. Belial o privea complice.

-       Printesa a Luminii, primeste darul meu! spuse Asmodeu, lasandu-se la randul sau in genunchi. Nu este purpura, nu este cununa, ci socotitor al vremurilor sumbre viitoare. Fie ca el sa te avertizeze de uneltirile dusmanilor tai, ca sa iesi invingatoare din orice capcana ti-ar pune in cale!

Preoteasa din dreapta primi socotitorul, punandu-l intr-o cutie albastra.

-       Nu te bucuri, Layra? intreba Printul, vazand-o ingandurata, mai palida decat de obicei.

-       Copila nu cunoaste importanta darurilor, Printe, interveni Asmodeu. Cineva trebuie sa-i explice.

Lucifer facu un semn si capeteniile, insotite de preotese, parasira incaperea.

Se lasa o tacere apasatoare. Layra isi legana picioarele, fara sa atinga podeaua, jucandu-se cu faldurile rochiei albe.

-       Nu esti curioasa sa afli care este darul meu?

Fetita il privi lung, parca pierduta.

-       Esti mahnita.

Layra ofta incetisor. Lucifer deveni banuitor.

-       S-a intamplat ceva cat timp ai stat cu Belial?

Ea dadu din cap in semn de nu, speriata sa n-o simta.

-       Atunci, ce este? Ah, nu-mi spune, dadu el din mana, teatral. Esti suparata din cauza lui Azazel.

Copila nu raspunse, asa ca el incerca o alta tactica. Se lasa intr-un genunchi in fata ei, punand mainile pe manerele tronului.

Layra se lipi si mai mult de scaun. Rochita fosni.

-       Inteleg ca ai facut un fel de juramant al tacerii. Iti porti durerea cu demnitate si respect asta. Dar daca tot nu vrei sa vorbesti, vreau o imbratisare in schimb.

Fetita isi musca buzele. Lucifer isi deschise bratele pe jumatate, elegant, asteptand.

Se dadu o lupta scurta din care intunecatul iesi invingator. Layra isi scoase manutele dintre faldurile hainei, apoi le incolaci timid in jurul gatului Printului. Parul ei balai se amesteca cu al lui. Intunecatul o imbratisa rece, asa cum ii era firea, mimand dragostea paterna.

Mintea lui egoista ticluia planuri peste planuri. Inca un pas. Inca un pas si-l va accepta. Nu se putea altfel. Esenta Layrei, corpul ei uman, gandurile si simtamintele ei, toate ii apartineau. Si nu era dispus sa le mai imparta cu Azazel, chiar daca el fusese cel care o crescuse. Azazel trebuia sa fie sters din mintea ei, ori, cel putin, deformat in mod grotesc, pana va dori sa-l stearga chiar ea.

-       Tot nu vrei sa afli care este darul meu?

Layra misca din umeri, neincrezatoare, stand cu figura lipita de umarul intunecatului ei tata.

-       Vreau sa fii fericita. De aceea, mai am un dar pentru tine. Ti-ar placea sa-l vezi pe Azazel?

Layra tresari, se scutura, iar parul balai se prinse in podoabele Printului.

-       Vorbesti in adevar? il chestiona ea.

-       Ah, gata cu juramantul?

-       Vorbesti in adevar? se infurie ea, batand cu pumnii in pieptul lui, nerabdatoare.

Lucifer surase sardonic.

-       Da, vorbesc in adevar. Te pot duce la el chiar acum.

Layra se trase pe data din bratele lui.

-       Plecam?

-       Trebuie sa te avertizez. Unchiul tau nu arata prea bine. Esti sigura ca vrei sa-l vezi?

-       Da, da. Te rog, du-ma la el.

Lucifer isi netezi haina, multumit, apoi se ridica semet in picioare.

-       Vino, zise, luand-o de mana. Vom merge in catacombele Castiliei. Va fi intuneric, va fi frig, trebuie sa fii curajoasa, da?

Layra incuviinta. Ar fi facut orice pentru unchiul ei.

 

*

Treptele de piatra se sfarsira. Ajunsera intr-o temnita fara ferestre, cu pereti grosi, reci si plini de umezeala. Din loc in loc, custi de arama in forma de colivie, destinate celor care nesocoteau poruncile luciferice. Custile erau goale, semn ca razvratirile devenisera ceva rar in Castilia. Fetita privea infricosata de jur imprejur, tinand mana la gura si muscand din degete.

-       Unde e unchiul?

Lucifer o ghida spre cel mai intunecat colt din incapere, luminandu-si calea cu un felinar.

Printul se lasa apoi pe vine, tragand cu putere de capacul unui chepeng sapat in piatra.

Capacul ruginit scartai sinistru, pulberea sari in aer, murdarindu-le vesmintele. Lumina felinarului cobori pe marginile putului, descoperind fiecare piatra acoperita de muschi, fiecare ungher. La inceput, mogaldeata neagra culcata intr-un colt, nu facu nicio miscare. Glasul lui Lucifer, taios si puternic, strapunse semiintunericul.

-       Azazel!

Nu primi niciun raspuns.

Layra se lasa pe marginea putului, in genunchi, privind in jos.

-       Unchiule! Unchiule, esti acolo?

Se auzi zornait de lanturi grele. Mogaldeata se misca. Felinarul ii descoperi chipul supt, ochii sangerii, caninii lungi, ascutiti, dar mai ales, expresia hidoasa de animal infometat. Condamnatul le arunca o privire scurta, salbatica, apoi se chirci. Fetita tipa scurt, ducandu-si mana la gura.

-       Ce s-a intamplat cu el?

-       Ii e foame, raspunse Printul, pe un ton nepasator.

-       Unchiule? Ma auzi?

Tacere.

-       Nu vorbesti cu mine?

Lanturile zornaira. Prizonierul se agita. Lucifer prinse copila de umeri, indepartand-o de buza fantanii.

-       Nu poti vorbi cu el cand este asa.

- Asa? se mira fetita.

- In starea lui naturala, explica Printul. Priveste-l. Unde-i sunt vorbele mestesugite? Unde ii este eleganta din purtari? Nu se poate controla. Fara hrana, nu este decat o bestie…

Pamantul se zgudui. Se auzi un tipat ascutit, urmat de o bufnitura. Capacul chepengului cazu, peretii se desirau, daramati de-o mana nevazuta.

-       Layra?!

Peretii fantanii ii zdrelira picioarele. Sangele tasni, murdarindu-i frumoasa imbracaminte princiara.

Cazuse pe o parte. Nu-si mai simtea mana stanga, iar trunchiul ii era zdrobit. Gemea.

Deasupra parca incepuse un razboi. Mormanele de pietre cazute acoperisera chepengul. Auzea zgomote infundate, vocea tatalui ei strigand-o, zornait de lanturi.

Spre groaza ei, creatura ce semana cu Azazel parea ca vrea sa se apropie. Acesta inainta lent, in patru labe, cu haina regala tarsita prin pulbere, cu parul blond naclait si ochii sclipind in rosu. Layra vru sa fuga, iar durerea o plesni ca un bici, rupandu-i mijlocul.

-       Nu te uita la mine, suiera Azazel, cand ajunse langa ea.

Fetita inchise ochii, continuand sa geama. Degetele lui pricepute apasara bazinul copilei in puncte doar de el stiute. Trupusorul ei fu cuprins de spasme. O spuma roz ii curse printre buze. Eliberata de durerea prabusirii, ea reusi in sfarsit sa tipe.

Fantana se zgaltaia, iar Azazel, carand cu sine lanturile grele, se facu scut deasupra ei. Tipetele copilei se amestecau cu zgomotul pietrelor desprinse care cadeau peste ei.

Apoi, miscarea de pamant se opri la fel cum incepuse. Prizonierul indeparta pietrele care-i cazusera in carca, apoi scuipa o gura de sange negru. Copila urla ca din gura de sarpe.

Imediat dupa aceea, capacul chepengului zbura. O silueta neagra cobori in adanc, un pumn bine plasat il azvarli pe Azazel cat colo, si o pereche de brate o ridicara pe copila in aer. Printul pluti spre deschizatura, parasind fantana pe jumatate prabusita. Bratul lui drept sparse cateva ziduri, lucru care-l duse direct pe coridorul principal. Parasi catacombele ca un fulger, plutind grabit pe coridoare. In cateva clipe doar se regasi la suprafata, in curtea din piatra, care fremata. Capeteniile de rangul intai, capeteniile de rangul doi, preotesele, gardienii, toata lumea era acolo, toata lumea vocifera, aratand cu degetul spre vest.

Belial dadea directive soldatilor Castiliei, care deschisera larg portile, plecand calare pe bidivii. Vederea Printului starni si mai multa agitatie. Acesta se trezi inconjurat de o gloata care cerea explicatii. Privi spre copila lesinata, culcata pe bratul lui. Pe asta nu o prevazuse.

Belial se desprinse din multime, venind spre el.

-       Ce se intampla? intreba Printul, la fel de nedumerit ca si ceilalti.

-       Miscare de pamant.

-       A pornit de la noi?

Belial clatina din cap.

-       Ma tem ca nu.

-       Atunci?

-       Undele vin dinspre fostul taram al mortilor vii.

-       Ai trimis cercetasi?

-       Sunt deja pe drum. Daca se intampla ceva in Adabad, ar trebui sa aflam imediat.

-        Suntem in razboi? strigara celelalte capetenii.

Lucifer facu semn, cerand liniste, apoi vorbi.

-       Miscarea de pamant a fost haotica. Daca cineva voia intr-adevar sa ne atace, ar fi lovit palatul. Intoarceti-va in zori. Atunci voi avea raspunsuri pentru voi.

Se auzi un nou val de vociferari.

-       Este ranita? intreba Belial, aratand spre copila.

-       Trebuie s-o duci in matca ei.

-       Eu, Printe? Nu sunt persoana potrivita pentru asta.

-       Trebuie sa le vorbesc, se rasti Printul, punand copila in bratele lui. Nu pot pleca. Du-o in baie, asa cum am spus.

Belial pleca, tinand copila cu mare grija, in vreme ce Lucifer vorbea multimii.

Demonii-gardian deschisera usile, comandantul strabatu cateva coridoare, urca treptele spre urmatorul nivel, apoi intra in apartamentul Layrei, cautand sala de baie. Dupa ce o dibui, scufunda copila in lichidul alb, cu tot cu haine, apoi ramase de paza.

Layra plutea, vesmantul capatase forma unor aripi rasfrante, ranile se inchideau.

Pe figura comandantului se puteau citi mai multe lucruri. Intai surprindere, vazand cat de rapid se vindeca, urmata de o boare de gelozie, apoi, pe rand, incrancenare, ranchiuna si dorinta. Dorinta de afirmare, prea mult timp inabusita, il consuma. Si ce moment putea fi mai bun decat cel care tocmai i se oferea? Scoase un satar de la piept, fara sa-si ia ochii de la matca, miscandu-se viclean. Ridica cutitul, tinandu-l deasupra pieptului fetitei, ridica cutitul cu mana unui ucigas, stiind ca, odata ce o va strapunge, tirania lui Lucifer va lua sfarsit.

Sovai. Lama cutitului luci amenintator. Belial scrasni din dinti, furios pe propria neputinta.

De ce putea sa-i auda gandurile? De ce el, dintre toate capeteniile? Daca o ucidea, nu va afla niciodata. Pe de alta parte, daca o cruta, planul facut cu Asmodeu se va duce pe apa sambetei. Nu va mai avea o asemenea ocazie, de asta era incredintat. Trebuia sa fie acum. Un gand il pocni in crestetul capului. E doar un copil. Un copil ranit, care nu poate riposta. Ba nu, nu poate fi doar un copil. A vazut asta la botez. E o amenintare. Dupa ce va creste, va fi mai rau. Va capata putere, va ajunge pe tron.

Cutitul cobora. Totusi, de ce puteau sa-si citeasca gandurile unul altuia? Belial blestema. Cutitul se intoarse la locul sau, fara sa-si fi implinit menirea. Curand, copila deschise ochii. Durerea plecase, oasele si pielea ii erau reparate, corpul curat stralucea ca zapada.

-       Belial? Ce cauti aici?

-       Tatal tau m-a trimis. Mi-a poruncit sa te aduc in Matca.

Layra parasi bazinul, apoi arunca pantofii, mergand desculta pe podeaua calda.

Vrand-nevrand, el se vazu nevoit s-o urmeze. Copila se opri in dreptul ferestrei, privind multimea adunata in curtea interioara.

-       Belial…

-       Da?

-       Ma bucur ca ai ales sa nu ma ucizi.

Ochii ei stranii, aurii, cautatura ei, felul in care s-a miscat cand i-a spus asta, l-au infiorat.

Nici macar n-a indraznit s-o contrazica. Belial o privea temator. Ce fel de fiinta era aceasta?