CAPITOLUL 15- LUMINA NU MINTE

 

CAPITOLUL 15- LUMINA NU MINTE

 

Statea ingenunchiat in fata statuii de cristalit, cu fruntea sprijinita in sabia strabunilor, cu ochii inchisi. Rememora o scena veche, adanc ingropata in adancurile lui, pe care o crezuse uitata. Nu credea ca vederea unei statui ii va trezi atatea emotii. Sculptura o imita atat de bine, incat te-ai fi asteptat in orice clipa sa-ti vorbeasca, sa se miste.

Vardas deschise ochii, se ridica in picioare, drept, apoi se apropie, aproape cucernic, de reprezentarea celei pe care o adora. Intinse degetele, intalnind in cale un obraz rece. Ochii albastri, facuti din pietre scumpe, il fixau. Probabil ca Lucifer tocmise cei mai buni mesteri pe care ii avea. Singurul lucru care-l nemultumea era felul in care o zugravise Printul. Layra nu purta vesminte preotesti, asa cum se cuvenea, ci o toga lunga, cu un umar gol, prinsa intr-o brosa, iar soldul drept ii era dezvelit aproape pana sus. Capul nu-i era acoperit, iar pletele sculptate maiestrit, impletite de o mana nevazuta, pareau a se misca in bataia vantului de seara. Impodobita cu tot felul de pietre scumpe, cu fruntea senina si o urma de zambet, aducea cu o zeita a dorintei. Chiar si asa, era nevoit sa recunoasca faptul ca sculptorul reusise sa-i surprinda dulceata de pe chip, precum si privirea darza, care se opunea aerului suav. Acest amestec de cruzime si blandete era lucrul care il fascinase cel mai mult la ea.

Degetele lui coborara spre buzele la fel de reci, care scanteiau in rubiniu. Statuia parea ca-l priveste oarecum dojenitor. Lumina calda care o invaluia, ce o scalda in auriu, o insufletea. Vardas era aproape sigur ca auzise o soapta. Sau poate fusese vantul care suiera printre frunzele moarte, iar el avea inchipuiri. 

- Iarta-ma… Am fost un las, se spovedi el, privind-o in ochi. Te-am lasat in bratele deznadejdii. Credeam ca te cunosc si, cu toate astea, nu am vazut cum te stingi.

Se intrerupse singur. Ofta, simtindu-si pieptul greu.

- Oh, Layra, as da orice, ma crezi? As da orice doar sa-ti mai simt inca o data buzele calde.

Stranse ochii, simtind ca-l ustura. Sabia zangani la sold.

- Nu mai pot trai asa… Vederea fiicei tale imi este ca un cutit rasucit in inima. Sunt coplesit de vinovatie. Spune-mi, ce ar trebui sa fac? Ar trebui sa plec de indata si sa las destinul sa-si urmeze calea? Ar trebui s-o protejez de Lucifer?

Statuia ramase la fel de nemiscata, dar ochii din piatra albastra devenira rugatori. 

- Si Lucifer si Pramarti au dreptate. Sunt omul cu inima impartita. Adabadul este al meu. Mereu a fost. Si Reena este a mea. Am vazut cum ma priveste si nu pot fi indiferent. N-o pot pedepsi la infinit, mai ales ca eu am impins-o in bratele lui Azazel.

Vardas isi lipi fruntea de cea a statuii, continuand confesiunea.

- … M-ai salvat din propria nimicnicie si m-ai inaltat. Am o datorie fata de fiica ta. Acesta e lucrul corect de facut. Si cel mai greu dintre toate, pentru ca vederea ei ma face sa sufar. Iti seamana in toate: la chip si la mers, la incapatanare si la vorba. Te simt aproape, mai mult ca niciodata. 

Vardas lasa lacrima sa curga, stiind ca nimeni nu-l poate vedea, iar lacrima uda obrazul statuii. Expresia ei rugatoare se schimbase.  Acum il privea cu o tristete nesfarsita, iar pupilele albastre se umbrisera.

Frunzele moarte fosnira. Vantul suiera printre arborii ruginii. Gradina defuncta parea ca vrea sa rasufle. Vardas, aproape cuprins de febra, imbratisa un trup de piatra, cersind un raspuns. Oricine l-ar fi vazut, ar fi crezut, pe buna dreptate, ca innebunise. Statuia nu avea sa revina la viata, pielea nu avea sa se incalzeasca, sangele nu putea curge prin vene de piatra, dar el tot spera, prin absurd, ca o va face sa-i vorbeasca.

Dupa ce-si mai ostoi dorul, porni cu pasi masurati spre palat, cu gandurile departe, purtand in ochi faclia stinsa a lucrurilor netraite la timp. Ce pret aveau lacrimile lui acum? Avea atata putere, dar n-o putea aduce inapoi. Avea atata intelepciune, dar nu gasise o cale.

Abatut, obosit, parasi partea din Gradina care-i reflecta cu fidelitate sufletul zbuciumat, urmand poteca care serpuia printre arbusti. Dupa un timp, arbustii fura inlocuiti de tufe frumos mirositoare. Calca pe iarba grasa, manoasa, impodobita cu floricele galbene. Din partea opusa, venind spre el, se puteau vedea doua siluete.

Pe masura ce se apropia de ei, siluetele deveneau tot mai clare. Printul ii taie calea, tantos, tinandu-si fiica de mana. Imbujorata si impodobita, copila calca cu atentie, la fel ca o femeie care nu vrea sa-si murdareasca gatelile, tinand poalele rochiei ridicate, putin deasupra ierbii.

- Lumina Castiliei iti prieste, pare-se. Arati ca un spectru, spuse Printul, in loc de salut. Ce crezi, Layra?

Fetita il privi pe deuronom cu luare-aminte, apoi se uita din nou la tatal ei, ca si cum astepta ajutor.

- Nu ti se pare ca arata cam vlaguit?

- Poate e bolnav…

- Da, este bolnav, glasui Lucifer, vorbind de parca impricinatul nici nu se afla de fata.

- De ce boala suferi, Vardas? il iscodi fetita.

Vardas surase trist, revenindu-si treptat din amorteala.

- Lasa-l sa-si traga sufletul. Si apoi, daca va binevoi, poate-ti va impartasi secretul sau, insinua Lucifer.

- Am de ales? mormai Vardas.

- Nu trebuie sa spui nimic daca nu vrei, interveni fetita.

- Sensibilitatea ta iti face cinste, printesa, zise fostul rege, inclinandu-se.

- Trebuie sa plec, anunta Lucifer.

Deuronomul il privi nedumerit.

- Si fetita…?

- Ah, uitasem… Nu am cu cine sa o las. Azazel este plecat de cateva ceasuri bune, iar Layrei nu-i plac ingrijitoarele pe care i le-am ales, asa ca va trebui sa stai cu ea.

- Nu ma pricep la copii, Lucifer.

- Nu sunt copil! sari Layra.

- Vezi? Problema rezolvata. Ne vedem mai tarziu. 

Lucifer saluta ceremonios, tinand degetul mare lipit de podul palmei intinse, iar Layra ii raspunse la fel.

Printul se indeparta de ei, mergand cu pas grabit spre palat. Vardas nici n-avu vreme sa se dezmeticeasca.

-Acum poti sa-mi spui?

Barbatul scutura nedumerit din cap.

- Ce sa-ti spun, printesa?

- De ce esti bolnav.

Fetita il privea cu gatul intins, de la inaltimea ei, cu parul balai stralucind sub boala aurie. Vardas se lasa pe vine, in fata ei, privind-o admirativ. Rochita alba, tesuta de maini mestere, parea ca pluteste. Fetita isi tinea mainile culcate pe ea, ceremonios, de parca s-ar fi aflat in sala tronului.

- Bolile oamenilor sunt foarte diferite de cele ale ingerilor.

- Diferite?

- Noi avem boli pentru care nu exista corespondent in lumea voastra. Tristetile noastre sunt de multe feluri. Cea pe care o vezi acum pe chipul meu se numeste dor.

- Dor… Dor, repeta copila. Ce este Dorul?

- Dorul ar fi putea fi asemanat cu o lipsa. Iti lipseste ceva… sau cineva. Ceva ce a disparut demult, cineva care a plecat pentru totdeauna. Dorul este expresia lucrurilor care nu se mai intorc.

- Dar…

Copila isi framanta rochita.

- Ce este, printesa?

- Dar mie-mi lipseste ceva ce nici nu s-a intamplat si cineva pe care nici nu l-am intalnit!

Uimit de-asa declaratie, deuronomul nu stia ce sa spuna.

- Oare ce este asta, Vardas?

- Pare a fi un fel de dor.

- Dar cum imi poate fi dor de ceva ce nu exista?

- Poate exista. Vezi lucruri in mintea ta, care-ti par reale?

- Da, da! Vad lucruri…

Apoi se opri, ca si cum regreta ce tocmai spusese.

- Ce fel de lucruri?

- Tata mi-a interzis sa vorbesc despre asta.

- Iar eu nu te voi forta s-o faci, dar iti voi spune asta: cred ca stiu ce ti se intampla.

Fetita casca ochii mari.

- Stii? Cum?

- Si eu vad lucruri, in mintea mea. Apar sub forma de vise. Lucruri care nu s-au intamplat, lucruri care nici nu se vor putea intampla vreodata, care ma tulbura.

- Da, da! intari fetita.

- Cand sunt acolo, in acel loc, simt ca aceea este realitatea. Apoi ma trezesc si-mi dau seama ca a fost doar un vis, mormai Vardas, amarat.

Layra cazu pe ganduri.

- Spune-mi mai multe despre dorul tau.

-  Dorul meu… Hmm, mormai barbatul. Imi este dor dupa ceea ce as fi putut fi, daca n-as fi facut greseli colosale, imi e dor de iubita mea de demult, dar mai ales, de cine eram langa ea…

- Iubita?

Vardas zambi, amuzat de cutezanta ei.

- Este vorba de sotia mea, Reena.

- A murit?

Vardas rase.

- Oh, nu! E vie, sanatoasa si locuim impreuna.

- Atunci… de ce ti-este dor de ea?

- Mi-e dor de Reena cea de dinainte, pe care doar eu o cunosteam, care era doar a mea, Reena de dinainte de razboi.

- Vardas…

- Da?

- Care este diferenta dintre iubita si sotie?

Vardas se scula, iar fetita il urma. Mergea incet, ca ea sa poata tine pasul cu el.

- Iubita, asa cum ii spune si numele, este cea pe care o iubesti. Sotia este femeia pe care o iei in casatorie. Uneori, in cazuri fericite, iubita sfarseste ca sotie, alteori, cum a fost cazul meu, sotia pe care am primit-o a ajuns sa-mi fie si iubita. Am avut o casatorie aranjata. N-a fost iubire de la inceput.

- Casatorie aranjata?

- Parintii Reenei aveau o datorie veche de platit parintilor mei si pentru ca n-o puteau sterge, au trimis-o pe Reena drept dar.  N-a venit de bunavoie, biata de ea, ba chiar m-a detestat la inceput, mustaci el.

- De ce?

- Era foarte tanara. Si indragostita de altcineva. Casatoria noastra i-a frant aripile. Nici mie nu-mi ardea de insuratoare. Ma obisnuisem singur. Dar datoria este datorie.

Layra se tulbura.

- Ai obligat-o sa te iubeasca?

Deuronomul rase.

- Iubirea n-are nicio legatura cu obligatia. Da, m-a detestat la inceput, dar am avut rabdare. Trebuia ca cel dintai sa dispara, ca sa-mi poata gasi si mie loc. O vreme a trebuit s-o impart cu el, pentru ca se gandea doar la el. Dar timpul vindeca orice rana. Dupa aceea, n-am mai fost decat eu.

- Ciudati sunteti voi, oamenii, se mira Layra.

Vardas surase.

- Si, cu toate astea, suntem invidiati de ingeri.

- De ce v-ar invidia ingerii?

- Putem trai lucruri pe care ei nici nu le pot visa. Iar tu, printesa, fiind ambele, poti trai lucruri pe care nici ingerii, nici oamenii nu le pot visa.

- Cum ar fi… dorul pentru lucrurile care inca n-au fost?

- Intocmai. Dar multe altele vor urma, vei vedea.

- Mi-e frica…

- De ce te temi?

- Tata nu-si doreste sa fiu doar om, pentru ca uraste rasa umana; Azazel nu-si doreste sa fiu doar inger, pentru ca iubeste partea umana din mine.

Vardas se opri din mers.

- Dar tu ce-ti doresti?

- Nu stiu… sopti ea. Cred ca-mi doresc ca ei sa ma iubeasca. De aceea ma prefac.

- Ce vrei sa spui?

- Ma prefac ca sunt fiica lui Lucifer, ma prefac ca sunt nepoata lui Azazel. Nu vreau sa ma prefac, chiar nu vreau! Vreau sa fiu ceea ce ei imi spun ca sunt!

Lui Vardas ii trecu un fier inrosit prin inima. Cata dreptate avea, si nici macar nu stia!

- De ce, Vardas? De ce mi se intampla asta?

- Printesa, eu… se balbai el. Nu sunt in masura sa-ti raspund.

- Stii ceva si nu vrei sa-mi spui! Toata lumea ma minte!

Layra incepu sa alerge, cu poalele rochiei falfaind, lasandu-l in urma. Deuronomul grabi pasul, urmand-o.

- Printesa! Asteapta-ma!

Fetita ajunse langa o fantana si se apleca deasupra ei, privindu-si imaginea reflectata in apa. Plangea.

Vazand-o atat de amarata, Vardas se aseza pe colacul fantanii. Statea langa ea, nestiind ce sa faca cu mainile.

- Iti promit, toate intrebarile tale vor capata raspuns. Dar mai trebuie sa ai putina rabdare.

- Am vise rele. Il vad pe tata schimbat. Vrea sa-mi faca rau! se spovedi ea, cu siroaiele curgandu-i pe fata.

Era asa cum crezuse, deci! Pe biata fata o astepta un viitor sumbru.

- Ce iti face?

- Am visat ca ma va inchide in temnita. Am visat ca m-a lovit. Si plangeam in vis si cand m-am trezit, aveam obrazul umed. De ce mi-ar face tata rau?

Vardas o privi cu mila.

- Asculta. Nimeni nu te va rani vreodata.

Fetita isi sterse figura cu maneca rochitei albe, uitand de gateala.

- De unde stii?

- Nu voi permite sa ti se intample ceva rau. Poti conta pe sabia mea.

Copila privi lung spre arma agatata de sold.

- Nu vreau sa-l ucizi pe tata.

- Nu-l voi ucide, dar nici nu-l voi lasa sa te raneasca.

Fetita se repezi la pieptul lui si-l prinse de haina cu manutele.

- Multumesc, Vardas.

Inima deuronomului incepu sa bata mai tare. Statea chiar acolo, lipita de el, implorand protectia, cum poate ar fi facut-o originala Layra, daca n-ar fi fost atat de mandra. Da, ar fi vrut sa fi venit macar o data, sa se arunce la pieptul lui si sa-si arate slabiciunea, sa suspine, sa planga si sa-i spuna cata nevoie are de el. Dar Layra trebuise sa fie puternica si sa joace toate rolurile, pana la sfarsit.

Layra cea noua respingea rolurile care ii fusesera date si alerga la el pentru ajutor. O putea lasa de izbeliste? Indrazni sa-i mangaie crestetul balai, stangaci, dar cu bune intentii, iar copila slobozi un oftat prelung, ca si cand s-ar fi usurat brusc de o povara imensa. Crestetul incepu sa-i straluceasca. Rochita alba incepu sa-i straluceasca. Lumina se simtea in siguranta langa el. Lumina nu mintea.