EPISODUL 1

Werner smulse sabia cu un gest brutal, scotand la iveala taisul plin de sange. Injura printre dinti, dupa care cauta un smoc de iarba. Incepu sa-si curete arma cu miscari lente, cu ochii tinta spre monstrul care zacea mort pe marginea raului.
- Ar trebui sa ne punem in miscare. S-a lasat amurgul.
Vocea feminina strapunse aerul noptii ca o briza calda. 
- Ti-e frica? mormai el, cu colturile gurii ridicate, semn ca incerca sa o tachineze.
- Mie?!
Mira facu ochii mari, dupa care pufni, ducandu-si mainile la fata. Gestul aproape copilaresc fu umbrit deodata de arma metalica pe care o purta la sold. Femeia o zdrangani demonstrativ.
- Nu poti admite o infrangere, nu-i asa?
-Infrangere? rase el. Tu ai 15, eu am 14. Un monstru in plus nu e infrangere. Te voi egala pana se lasa zorii.
- Presupunand ca vom intalni alt zaduar. Iar daca nu vom intalni, vei fi obligat sa ma duci la Stancile Cenusii.
- Tu tii mortis sa intri in bucluc. Stii cat de periculoasa e zona respectiva? Ai uitat ca suntem vanati?
- Nu am uitat nici pentru o clipa, frate. Dar nu ma voi lasa intimidata de nimeni: nici de bestii, nici de Regele Cenusa.
Zicand acestea, ea scoase sabia din teaca si executa cateva miscari, flexandu-si puternic genunchii, intinzand bratele, sucindu-si corpul in fel si chip, ca si cand s-ar fi luptat cu un dusman invizibil.
Werner se ridica de pe pietroiul care ii servise drept scaun, stranse sabia in mana, apoi isi trase pelerina pe ochi.
- Sa mergem.
Pasii lui mari se pierd incetul cu incetul printre copacii inalti. Mira il urma la distanta de un brat, cu ochii tinta in toate partile, scrutand din cand in cand orizontul. Narile ii sunt gadilate de mirosul florilor de camp. Muntii cenusii par acoperiti de o pacla stranie, neobisnuita pentru aceasta perioada a anului.
- Fugim de sapte luni. In tot acest timp, nu am rezolvat nimic. Iti spun: cheia este Druidul. Fie ca-ti place, fie ca nu, va trebui sa riscam, zise femeia rasufland sacadat.
- De ce esti asa de sigura ca Druidul ne poate ajuta?
- Am avut o viziune.
Barbatul se opri din alergat, privind-o mirat, putin suparat.
- Ce fel de viziune?
- Rune plutind in aer, rostogolindu-se, dezvaluindu-se... Viitorul nostru era scris in ele, frate. El cunoaste raspunsurile.
- Sa presupunem ca ne-ar putea ajuta, ca ne-ar spune care trebuie sa fie urmatoarea noastra mutare. Si apoi? Avem nevoie de aliati. Avem nevoie de o armata. Fara ele, suntem frunze in vant.
- Am putea cere ajutor de la Printul Luminii.
El ridica dintr-o spranceana, nestiind ce sa zica.
- El vrea pamanturi, noi vrem armata. Daca lucrurile ar fi decurs cum trebuia, ne-am fi casatorit. Ar trebui sa-i cerem ajutorul.
- Chiar crezi ca Printul Luminii va fi interesat de o printesa renegata? Tot ce avem sunt titlurile, iar acestea ne-au fost luate odata cu alungarea noastra din regat. Toata lumea se inchina Regelui Cenusa. Nimeni nu cracneste in fata lui.
- Traiesc in frica. Vor sa-si pastreze capatanile pe umeri. Ce te asteptai? Totusi, sunt multi oameni la curte care sunt fideli tatalui nostru. Ne-ar ajuta sa ne recapatam tronul, daca s-ar ivi ocazia. 
- Multi tradatori, scrasni el. I-as executa fara nicio mila.
Mira il stranse de brat, incercand sa il tempereze.
- Atunci ai fi exact ca el. Nu cred ca doresti sa-i calci pe urme.
El rasufla adanc, cu ochii albastri acoperiti de tristete.
- Ai dreptate. Totusi...
Un raget infiorator ii opri vorba pe buze, facandu-l sa se crispeze. Lama luci in bataia soarelui muribund, mainile se rotira deasupra capului, buzele i se stransera intr-un rictus amenintator. 
Dihania ii sari in fata, doborandu-l la pamant. Arma ii scapa din mana, cazand pe o piatra. Mira scoase un strigat scurt, de lupta, dupa care infipse sabia in blana hidoseniei. Bestia gemu, ranita si furioasa, dupa care se intoarse lent spre ea, fixand-o cu ochii lui rosii ca rubinele. Pe cand se pregatea sa sara, o alta lama ii strapunse gatul monstruos, iesind cu varful pe partea cealalta.
Animalul se prabusi peste pamantul umed, apoi inchise ochii.
- Era cat pe ce, rasufla Werner. Nu inteleg de ce nu l-am simtit.
- Poate ca vrajitorul care ii controleaza a devenit mai priceput odata cu trecerea timpului. Oricum, te-a prins pe picior gresit. Daca nu eram aici, ai fi fost mort. 
- Laude desarte langa copacul vestejit. Cine i-a aplicat lovitura finala? Eu! Suntem la egalitate, surioara, ranji el.
- Deci nu vom merge la Stancile Cenusii?
El evita raspunsul, mergand spornic prin iarba inalta. Curand, mersul se transforma intr-o fuga. Picioarele lor abia mai atingeau pamantul. 
Pareau ca zboara, ca doua sageti negre pierdute in verdeata campiei, ca doi corbi manati de vantul turbat. 
Fugira intreaga noapte, fara sa se odihneasca, sub adapostul stelelor scanteietoare, ghidati de cele doua luni suspendate deasupra orizontului. Facliile ceresti transformasera dealurile in movile de aur.