INTERVIU CU ÎNGERUL CĂZUT

 

INTERVIU CU ÎNGERUL CĂZUT

 

— Ești bine, domnișoară?

Posesorul vocii se apleacă peste birou, cercetându-mă cu un aer fals îngrijorat.

— Da, cred... bolborosesc, intimidată. Știți, nu mă așteptam să arătați așa... uman.

— Dar la ce te așteptai? La asta?

Scot un strigăt ușor de surpriză, apoi îmi duc mâna la gură, îngrozită.

— Te-am speriat? Credeam că ești obișnuită cu imaginea Mea din folclor.

Coarnele se lovesc de candelabru, eu mă fac una cu fotoliul, iar el înjură.

— Fir-ar a naibii de treabă!

Tulburată de apariție, îndrug o serie de chestii nefirești pentru o persoană aflată în poziția mea.

— Ăăă, putem amâna interviul, nu e nicio problemă, poate aveți ceva mai important de făcut.

— Stai liniștită, n-am de gând să scot foc pe nări, nu-s dragon, nici nu pedepsesc oameni nevinovați, declară el, pe un ton puțin behăit, apoi se așază la locul său. Podeaua duduie. Camera s-a scufundat în întuneric. Am dat de dracu’, la propriu. Nici eu nu mă dau în vânt după portretizarea făcută de plozii ăștia antisociali, continuă dânsul. Morminte vandalizate, capre sacrificate, filme cu antichriști, cruce întoarsă pictată pe tricouri? Jenant.

— Sunt adoratorii dumneavoastră, domnule Satana.

— Satana? pufnește el, punând copită peste copită. Nu răspund la acest nume.

— Mă scuzați. Lumea întreagă e convinsă că acesta vă e numele de familie.

— Fii serioasă! Ce naiba aș putea avea în comun cu Satana? De când îl știu, e împotriva a tot și toate, acel gen de tip plictisitor pe care nu l-ai lua cu tine la vreo petrecere, pentru că-ți taie cheful de orice. De unde crezi că s-a născut expresia Gică Contra?

— Cu alte cuvinte, nu sunteți una și aceeași persoană?

— Ți se pare că sunt lipsit de haz sau anti-distracție? Eu, duhul petrecerilor, maestrul orgiilor și regele bețiilor bacchusiene?

Am facut-o de oaie, deci trebuie s-o dreg cumva. Bag capul la cutie, notez conștiincios detaliile, jucând rolul jurnalistului responsabil, cu inima cât puricele.

— Ce părere aveți despre expresia Steaua Dimineții?

— Nici dacă mă pici cu ceară nu pricep de ce m-au asociat cu Venus. În primul rând, e nume de femeie. În al doilea, urăsc trezitul de dimineață. Nu dețin drepturi de autor pentru această expresie, nici nu mă încântă cine știe ce. Am locuit mult timp acolo, poate de aceea.

— Ați locuit pe Venus?

— Acolo m-a trimis Tata, drept pedeapsă, pentru părerile mele neortodoxe.

— Putem discuta puțin despre activitatea intreprinsă în acea perioadă?

— Nu sunt multe de zis. Locul ăla e un adevărat iad. Trebuia să-mi omor timpul cu ceva, dar nu știam cu ce. Până la urmă, am deschis un bordel. Curva Babilonului îi zicea. Acolo am educat un grup de creaturi cu mare potențial, care urmau să devină, într-un viitor foarte îndepărtat, celebrele Dalila, Irodiada, Bloody Mary, Contesa Bathory, etc.

— Și ce s-a întamplat cu bordelul?

— A avut loc o explozie de gaze. Puțea îngrozitor. Dintre toate locurile în care mă putea trimite, dragul de Tata a ales planeta sulfuroasă. Cam răzbunător, nu crezi? Până la urmă, are o imagine de păstrat. Cu toții știm ce ravagii făcea prin Vechiul Testament.

Notez în carnețel, puțin încruntată, apoi trec la întrebarea următoare.

— Dacă supranume precum Satan și Steaua Dimineții nu vă reprezintă, cum preferați să fiți numit?

— De-a lungul timpului, am primit multe porecle. Diavolul, Naiba, astea sunt arhicunoscute. Necuratul, deși fac trei dușuri pe zi, Cel de pe comoară (aici au dreptate, sunt bogat), Ducă-se pe Pustii ( aluzie la traiul pe Venus), Vicleanul (nu viclenesc, sunt diplomat), Scaraoțchi ( un fel de scară Richter, dar pentru păcate). Spune-mi Luci, dragă. Nu-i nevoie de-atâtea formalități.

— Luci... Bine.

Inspir-expir, puțin intimidată de această familiaritate neașteptată, în vreme ce el își schimbă din nou înfățișarea. Acum arată ca un aristocrat spaniol, îmbrăcat în haine care se purtau undeva prin secolul al XV-lea. Cămașă cu mâneci bufante, jachetă, pantaloni bine strânși pe picior, lungi până la genunchi, ciorapi albi, catarame metalice la pantofi.

— Putem vorbi despre ce s-a întâmplat în Eden?

După un moment de tăcere, timp în care a cântărit ceva, a luat un papirus de pe masă, l-a desfăcut în fața mea, apoi a subliniat cu degetul o frază anume.

— Domnișoară, informațiile pe care le dorești sunt foarte sensibile. Înainte de a continua, te rog să citești Termenii și Condițiile. Știm ce se întâmplă când pământenii răstălmăcesc lucruri. Eva ajunge persona non grata, eu mă trezesc țap, muritorii dau vina pe Diavol pentru apucăturile lor proaste...

— Înțeleg.

— Am nevoie de semnătura ta, de asemenea. Doar o parte din ce-ți voi spune va ajunge în presă. Țin foarte mult la confidențialitate.

Ezit. Recitesc termenii și condițiile, mușc din pix, mă codesc. Caut erori de redactare, fracturi de logică, termeni înșelători sau chestii ce pot fi supuse interpretării, dar totul pare în regulă.

— Bun, rânjește el, binedispus dintr-o dată, văzând iscălitura. Ce vrei să știi?

— Cum ai ajuns pe Pământ?

— După cum ți-am spus, Venus devenise de nelocuit. Așa c-am migrat, firește, spre cel mai apropiat loc, planeta nou construită de Tata. Părea goală, nepregătită pentru a primi forme de viață. Chiar la fix. Mi-am mutat catrafusele undeva la Ecuator, în apropiere de Grădină.

— Și ce s-a întâmplat?

— Păi... Am descoperit cel mai disfuncțional cuplu al erei. Vecinii mei. Fabricați din același aluat, șablonul obosit întâlnit în toate lumile: un el și o ea se căsătoresc cam prea repede, doar pentru a primi casă de la Partid, descoperă curând nepotriveala, unul din ei poftește la chestii care îngrașă sau duc la pierzanie, urmează divorțul, ea sfârșește ca mamă singură, el pierde vremea prin baruri și plătește pensie alimentară. Eva, draga de ea, simțea oarecum problemele din paradis, dar se consola cu bucătăritul. Eu n-am făcut nimic, adăugă, pe un ton șovăitor.

— La ce te referi?

— La ce mă refer? La scena penibilă din Biblie, aia deformată, în care toată lumea arată cu degetul spre șarpe.

— Cum au stat lucrurile, de fapt?

— Pentru un agricultor, Adam avea cam multe aere. Devenise tiranic, se credea șef pe tarlaua Tatei, nimeni nu vorbea neîntrebat în fața lui, mai ales necuvântătoarele. Eva, biată casnică, supusă mofturilor soțului, oricât încerca să fie bine, n-o scotea la capăt. Când ne-am întalnit, căsnicia lor scârțâia. Biata femeie trăia în regimul nazist neinventat încă. Cratiță și șmotru, asta-i tot ce cunoștea. Când am discutat prima oară, aveam o respirație puțin șuierătoare. Nu, n-am fost nicicând șarpe. Dormeam cu geamul deschis spre cosmos pe-atunci. Răcisem. M-a întrebat dacă nu știu cumva o rețetă nemaigustată pentru plăcintă cu mere.

— De asta s-a dus omenirea de râpă, din cauza unei rețete?!

— Bine. Se prea poate să fi strecurat și altceva pe-acolo. Ingredientul secret, cel care accelerează coacerea spiritului. Mere, rom, scorțișoară, revoltă împotriva patriarhatului. Până la urmă, ea a cerut-o.

— Dar nu știa ce anume a cerut! mă supăr eu, simțind-o pe Eva în fiecare celulă indignată.

— Crezi? Dacă nu era rețeta asta, stăteai și acum la cratiță, fără drept de vot, într-o relație clasică de codependență, pupând tălpile unui narcisic. Multe Eve, mulți Pomi, aceeași problemă.

— Am auzit bine? Mai multe Eve?

— Chiar credeai că Adam și Eva sunt unicul cuplu din univers? Au avut parte de PR bun din partea popilor, atât. Ca s-o spun pe șleau, ăștia doi erau rezerva. Cu toții știm că experimentele științifice se bazează pe o serie de încercări și eșecuri. Tata nu se afla într-o dispoziție prea bună când a creat umanitatea. După noi, îngerii, cele mai sublime ființe, n-a mai făcut nimic de drag Doamne. Bătrânețea te sclerozează.

Închid carnețelul, demonstrativ, aratându-mi dezaprobarea pentru blasfemiile lui.

— Te-am ofensat? Chiar dacă ești o creație second-hand, ai farmecul tău.

— Acest interviu s-a terminat!

— Nu poți pleca, spune Luci, pe un ton oarecare.

— Am nevoie de permisiunea ta? Haha.

— Ai semnat! flutură el coala, chiar sub nasul meu.

— Termeni și condiții referitoare la interviu. Atât.

— Mă refer la asta, indică el, punând degetul pe clauză.

— Dar e imprimată cu cerneală simpatică! N-am văzut!

Lucifer s-a întors la înfățișarea sa obișnuită, de londonez cu impecabile gusturi în materie de îmbrăcăminte, apoi și-a turnat victorios un pahar de whisky.

— Asta era și ideea.

— Ascultă-mă bine: nu voi scrie în veci pentru Infernus! Am principii, etică, nu sunt acel gen de jurnalist care-și vinde sufletul Diavolului pentru un amărât de articol!

Mă plimb încolo și încoace prin odaie, imaginându-mi furia șefului meu, când va afla ce ușor am schimbat tabăra. Va rămâne fără aripi, pariez, Cei de Sus nu tolerează incompetența.

De ce m-a trimis să susțin interviul, când știa cât de riscant este? Parcă văd ce va urma.

Articole științifice despre experimente divine eșuate, care-mi vor aduce multe blesteme preoțești, prezentări pentru poșete din piele de șarpe care vor stârni mânia veganilor, ura gospodinelor din suburbii și disprețul feministelor. Cele mai scandaloase știri de la Adam încoace, toate scrise de mine, într-o coloană infernală, pentru ochii tuturor cetățenilor din Orașul Îngerilor. Părinții mă vor renega, prietenii vor crede c-am intrat într-o sectă, raiul va deveni doar un wallpaper drăguț găsit pe Pinterest, Sfântul Petre îmi va închide ușa-n nas.

— Haide, draga mea, nu te bosumfla. Aprinde becul, poate vei vedea că nu-s chiar așa de negru, zâmbește Lucifer, machiavellic, din colțul lui.