CAPITOLUL 13- FIICA SOARELUI

 

CAPITOLUL 13- Fiica soarelui

 

Ajuns dedesubt, langa fantana prabusita, privi mirat silueta prafuita, care se afla in acelasi loc in care o lasase, ghemuita intr-un colt.

Trecuse mai mult de o saptamana. Nu apucase sa mai coboare, fiind ocupat cu evenimentele din Margine. Soldatii ajunsi la fata locului au descoperit un crater urias, acoperit cu mazga neagra, din care ieseau tot felul de creaturi diabolice. Au ucis multe dintre ele, iar capetele-trofeu se aflau acum in salile lui Asmodeu, care facea cercetari asupra lor, incercand sa le afle originea.

Pluti spre adancul fantanii, cu mantia neagra falfaind in urma, ca aripile unei pasari de noapte. Picioarele lui atinsera pamantul, atat de usor, ca nici praful nu se clinti.

Auzi un zornait de lanturi. Uitandu-se primprejur, constata ca lanturile fusesera smulse din pereti. Cutremurul distrusese scheletul fantanii si il eliberase pe cel intemnitat, dar el se afla inca acolo, zacand pe pamantul rece.

- De ce n-ai incercat sa fugi?

Azazel intoarse capul, lent, ochii albastri sclipira salbatic, caninii se dezvelira usor.

- Ce rost avea? Sunt slabit. M-ai fi gasit repede.

- Minti.

- In caz ca n-ai observat, sunt mort de foame. N-as fi avut putere sa ma tarasc afara, nici daca mi-as fi dorit.

Lucifer ramase nemiscat, sucindu-si inelul cu model de sarpe, cugetand.

- Layra mi-a spus ce-ai facut.

Azazel il privi tinta, incercand sa decripteze tonul vocii lui, dar nu gasi nicio nuanta acuzatoare.

- Cel mai probabil, gestul tau nobil i-a salvat viata.

- Crezi? raspunse blondul, in zeflemea.

Lucifer se prefacu ca nu observase ca tocmai fusese luat peste picior.

- Inca o data, iti sunt dator. Iar mie nu-mi place sa raman dator, adauga el, scotand din haina o sticluta plina cu sange.

Sticla poposi in mainile galbene ale regelui desertului, care il privi neincrezator.

- Pentru mine?

Printul zambi subtire, in vreme ce blondul destupa sticluta si inghiti cu lacomie continutul ei, aproape pe nerasuflate.

- Credeai ca te voi lasa sa mori?

Azazel isi linse buza superioara, satisfacut; obrajii galbui, supti, se revigorara brusc; ridurile provocate de foamete disparura, iar chipul precum un pergament reveni la albeata sa obisnuita.

- Ai fi putut. Adica, aveai tot dreptul.

- Esti fratele meu, rosti Printul, cu solemnitate. Chiar daca, uneori, imi vine sa te ucid cu mainile goale.

Se auzi un soi de chicot. Blondul se ridica in picioare, ceva mai demn, isi indrepta spatele, apoi spuse lucrul care il rodea.

- Ai dreptate. Puteam fugi.

- De ce n-ai facut-o?

- Poate ti-ai inchipuit ca am suferit nespus stand aici, flamanzind, visand la o picatura de sange. Da, am suferit, dar sunt obisnuit cu pedepsele tale. Timpul petrecut aici n-a fost irosit, m-a invatat lucruri. Acel cutremur, ce n-a fost prevazut de nimeni, mi-a deschis ochii. Am inteles acum ca as muri pentru Layra.

- Dedicarea ta este admirabila, suiera Lucifer.

- Cred ca este mai mult de-atat.

- Incerci sa-mi spui ca pedeapsa n-a avut niciun efect? Esti infectat in continuare?

Azazel rasufla adanc, stiind ca raspunsul sau ar putea sa-l coste scump.

- Frate, nu cred ca sunt bolnav.

O cuta aparu intre sprancenele Printului.

- Cred ca ma insanatosesc.

Se lasa o tacere sinistra, surda. Lucifer il privea adanc, fara sa clipeasca, ca si cand i-ar fi fost greu sa inteleaga spusele lui.

- Haide, spuse el, brusc. Trebuie sa te cureti si sa-ti schimbi vestmintele, nu poti aparea asa in fata Layrei.

*

In tinuta princiara, imbracat in haine aurii, cu parul frumos aranjat, Azazel nu mai semana deloc cu bestia din fantana.

Cele cateva ceasuri petrecute in palat, printre lucrurile pe care le indragea si cele sapte pocale cu sange rosu, cald, proaspat stors din sclavele sale umane, au fost de de-ajuns pentru a-i restaura demnitatea. Zambea, poate mult prea uman, gesticula elegant, vorbea cu inflacarare, in timp ce era privit cu admiratie, dar si cu invidie, de catre fratele sau intunecat, a carui umbra parea sa piarda teren in fata noi straluciri de pe chipul lui Azazel.

Ce continea acea stralucire, Lucifer n-ar fi putut spune. Credea ca il va ingenunchia, ca va fi daramat, distrus; in loc de asta, discursul lui Azazel semana cu o cuvantare tinuta in Opal, de un inger al luminii. Cum sa te iluminezi prin suferinta? El ura suferinta. Pe a lui, desigur. Si n-o putea alina decat intr-un singur fel: provocand suferinta altora.

- Cercetarile mele despre mazga sunt incomplete. Am nevoie de ajutorul tau, grai Asmodeu.

- Si il vei primi, desigur, zise Azazel, dar mai am nevoie de niste lucruri. Ai reusit s-o stabilizezi?

- Nu inca. Isi schimba mereu consistenta, forma, ca si cum nu ar fi inca ceea ce trebuie sa fie…

- Ca si cand nu si-ar fi atins potentialul? interveni Lucifer.

- Intocmai, incuviinta Asmodeu.

- Interesant, conchise blondul. Poate ca…

Conversatia le fu intrerupta de zgomotul usilor care se deschideau, insotite de o muzica suava.

- Unchiule!

Layra o rupse la fuga, tipand de fericire, Azazel se apleca si intinse bratele, apoi o ridica si o stranse la piept. Figurile celor doi impartaseau aceeasi stralucire suspecta. Lor li se opuneau figurile mohorate ale celor doi martori ai scenei, care ii priveau mirati si incruntati, neintelegand de ce trebuiau sa suporte asemenea manifestari odioase, care violau orice protocol.

- Ajunge, Layra, interveni tatal ei, incercand sa-i desprinda mainile din jurul gatului unchiului ei. Il sufoci.

- Cata grija pentru mine, frate. Daca printesa doreste sa ma stranguleze, ma voi lasa strangulat.

Layra rase, intelegand dedesubtul, dar Lucifer ramase la fel, incruntat si putin inciudat din cauza faptului ca nu pricepea mesajele pe care si le transmiteau.

- De azi inainte, vorbirea codificata e interzisa! ridica el tonul.

- Ai auzit, Layra?

Layra rase infundat, stand cu nasul lipit de haina lui de matase, Printul incepu sa scoata fum pe nari. Intelegand ca urmeaza o scena dramatica si nevrand sa devina victima colaterala, Asmodeu ii saluta grabit si parasi sala pe usa cea mai apropiata.

Camera se intuneca. Ferestrele incepura sa tremure.

- Linisteste-te, frate. Era doar o gluma.

- Gluma? Ce este asta?

- Stii... atunci cand te prefaci ca iei in serios ceva ce n-ar trebui luat in serios. E un fel de minciuna, dar amuzanta. Layra m-a invatat.

- Si ea de unde a invatat?

- Acesta e un mister. Cred ca face parte din natura ei umana.

Ceva mai potolit, Lucifer abandona flacarile pe care voia sa le scoata din maini, apoi se aseza pe divan, cu un aer resemnat.

- N-o pot intelege, recunoscu el.

- Nu te judeca aspru, frate. O cresc de cand a iesit din cocon si de abia acum incep si eu s-o inteleg, il consola Azazel.

Layra chicoti.

- Nu inteleg nici de ce scoate sunete ciudate. Parca ar fi un animalut din preerie prins intr-o capcana.

Fetita chicoti inca o data.

- Felicitari, Lucifer, tocmai ai folosit o expresie tipic umana. Ai nascocit-o pe loc sau ai citit-o prin vreo carte a fiilor femeii?

- Ai uitat cine am fost?

Tonul lui, pe langa resemnare, continea si mandrie voalata.

- Cine ai fost? il iscodi Layra.

Lucifer prefera sa nu raspunda. Totusi, ochii lui transmiteau altceva.

- Am sa-ti spun ceva ce nu ti-am spus pana acum: tatal tau a fost intaiul educator al oamenilor. El i-a crescut, el i-a invatat tot ceea ce stiu.

Layra facu ochii mari.

- Ii cunoaste?

- Oamenii din prima generatie ar fi nimic fara el. Dar, dupa ce-a aparut Timpul, am uitat aventurile noastre cu fiii femeii. Nu-i usor sa-ti amintesti cine esti, dupa ce ai petrecut mii de ani in Infern.

Figura printului capatase o lucire stranie, buzele i se ingustara, se juca nervos cu inelul. Se vedea clar ca subiectul ii displacea.

Layra sari din bratele unchiului si se repezi spre genunchii Printului. Se sprijini de ei, luandu-l prin surprindere, apoi isi propti falca in mana grasuta, privindu-l cu uimire.

- Daca ai fost ca un tata pentru ei, de ce ii urasti?

Se asternu tacerea. Intr-un tarziu, dupa ce privise aiurea pe pereti, cautand parca istoria stearsa din mintea lui, se gandi sa raspunda.

- Poveste lunga.

- Acum vei spune ca sunt prea mica ca sa aflu ce s-a intamplat, se bosumfla ea.

Azazel mustaci.

- Tatalui tau nu-i face deloc placere sa vorbeasca despre asta; cu aprobarea lui, iti voi raspunde eu.

Lucifer incuviinta.

- Vezi tu, oamenii, dupa tot ce facuse Lucifer pentru ei, in loc sa-l cinsteasca ca pe un tata si sa fie recunoscatori, au ales sa scuipe pe invataturile lui, s-au revoltat si s-au obraznicit, lucru care a dus la o multime de conflicte. Iar pentru asta, tot Lucifer a fost pedepsit.

- De ce?

- Copiii nu stiu ce fac. De aceea, parintii raspund pentru faptele lor.

- Cine te-a pedepsit? intreba Layra, privindu-si tatal.

Lucifer fu salvat chiar la timp de zgomotul de trambita, care anunta sosirea unui vizitator. Fetita tresari, Lucifer o prinse de mana si se ridica de pe divan, Azazel se repezi spre fereastra.

- Doua lungi si una scurta, rosti Azazel. A trecut ceva timp de cand n-am mai auzit asta.

- E un om, conchise Lucifer.

- Cine ar putea fi…?

- O sa trimit dupa voi in curand, adauga intunecatul, cuprins de neliniste, fara sa-l lamureasca.

O lasa pe Layra pe divan si parasi apartamentul cu pasi repezi. Fetita isi legana picioarele, privind spre podea. Azazel o cerceta de la distanta.

- Esti bine, copila? Pari ingandurata.

- Tatal meu a fost si tatal altora. E ciudat.

- Ce simti?

- Simt ca nu-l cunosc. A crescut o generatie de oameni si acum ii uraste? Chiar daca si eu sunt unul dintre ei? Nu mai inteleg nimic.

Azazel se apropie de divan, apoi se aseza langa ea.

- Nu te condamn.

- Spune ca vrea sa fiu fericita, dar ii raneste pe cei ca mine. Te raneste si pe tine, desi este fratele tau.

- Nu te amari. Eu si Lucifer ne rafuim de milenii.

- Te-a tinut flamand!

- Trebuie sa recunosc… Niciodata nu am simtit Moartea atat de aproape. Credeam ca ma va lasa sa pier.

- Ce inseamna acest cuvant?

- Ce cuvant?

- Moarte.

- Asta este o intrebarea grea si nu cred ca eu sunt cel care ar trebui sa-ti raspunda.

- Spune-mi, Azazel! Te rog!

- Ei bine, ofta el, moartea e sfarsitul nostru ca fiinte. Dupa ea, nu mai este nimic. Doar intuneric.

- Nu te cred.

- Tu esti cea care ai vrut sa stii!

- De ce trebuie sa fie neaparat un sfarsit?

- Toate lucrurile care au un inceput, trebuie sa aiba un sfarsit. Asa spune Legea.

- Nu m-am nascut niciodata, nu voi muri niciodata! striga Layra, aproape furioasa, in vreme ce ochii ii luceau ciudat.

Azazel o privi ca lovit de traznet.

- Cine ti-a spus asemenea cuvinte?

- Nimeni.

- Cine ti le-a spus? insista el.

- Le-am visat. M-am trezit cu ele pe buze.

- Inca mai primesti mesaje?

- Da, dar nu stiu de la cine. Cum pot afla?

- Ti se va arata, cu timpul, mormai el, putin ingrijorat.

Layra tacu, continuand sa-si legene picioarele.

- Esti o minune… stiai?

Layra se cuibari langa bratul lui.

- Si tu, Azazel. Si tu esti o minune.

- De ce spui asta?

- Suntem o familie. Iar daca eu sunt o minune, si tu trebuie sa fii.

- Intelepte vorbe, zambi blondul. Vrei sa ne plimbam prin gradina?

- Da, da! Tata m-a tinut inchisa in casa toata saptamana. Ceremonii, discutii despre Margine, intruniri fara sir, si soldati, multi soldati violenti. M-am plictisit groaznic fara tine.

- Oh, plictiseala e cel mai groaznic lucru care i se poate intampla unei printese! Trebuie sa fi fost teribil! Din fericire, unchiul tau s-a intors, asa ca esti salvata!

Cei doi pornira tropaind, in ritm de dans, spre usa-oglinda care dadea direct in gradina luxurianta, impodobita cu flori uriase, care-si etalau corolele pline de parfum. Pasira prin iarba aurie, care avea aceeasi nuanta din parul Layrei, se rotira prin matasea ei scanteietoare, fugira unul dupa altul, vociferand, petrecuti de fluturi multicolori, singura mostenire adusa de pe Pamant. Layra radea zgomotos, in valuri, impiedicandu-se prin iarba, Azazel zambea, pentru ca nu stia sa rada, dar expresia lui, uimitor de umana cateodata, te facea sa uiti ca era unul din cei mai mari criminali din istoria Infernului. Daca cineva l-ar fi vazut jucandu-se cu acea fetita nevinovata, nu ar fi suspectat niciodata adevaratele sale apucaturi. Niciun suflet nu ar fi banuit cate chestii odioase facuse de-a lungul nesfarsitelor milenii petrecute in intunericul constiintei. Nici Layra, pe cat de simtitoare era, nu avea habar ca unchiul ei favorit era un tortionar care-si decora salile din Infern cu schelete omenesti.

Joaca le fu intrerupta de sosirea unui sol, care ii inmana regelui un sul de hartie cu margini aurite. Layra ramase culcata in iarba, in rochita ei alba, pandind fluturii care se asezau pe crengile copacilor nu foarte inalti, cu trunchiuri rasucite, ingreunati de roade dulci. Azazel rupse pecetea, desfacu sulul si citi cu luare-aminte cele scrise acolo, apoi facu un semn de apropiere spre copila, care parasi locul confortabil din iarba, venind spre el.

- Trebuie sa raspund, numaidecat. Nu voi lipsi mult. Ma voi intoarce si ne vom continua joaca, bine?

-Bine, spuse copila, cuminte.

Azazel ii mangaie crestetul, dupa care porni grabit spre usa-oglinda.

Layra ramase singura, ascultand muzica care izvora din iarba. Castilia era un loc minunat. Gradina ii transforma gandurile in muzica, florile isi schimbau culorile, ca sa se potriveasca starilor ei sufletesti, cerul ii daruia ploi caldute, aurii, care o revigorau. Castilia se facuse pentru ea, si i se supunea in toate, spre deliciul capeteniilor, care o urmareau adesea cum facea iarba sa creasca, prin cuvant. Ei n-ar fi putut sa creasca nici macar un fir, nici sa nasca vreun mugure. Puteau chema furtuni negre, puteau cutremura pamantul, puteau invoca molimi, puteau face tot soiul de distrugeri, dar nu puteau crea nimic.

Layra se juca cu rochita, tarsaindu-i poalele prin iarba, visatoare, cand zari fluturele. Un fluture splendid, albastru-azur, care se rotea ametit deasupra copacului. Fetita facu un semn din mana, chemandu-l, dar, spre mirarea ei, zburatorul nu se supuse. In loc de asta, isi schimba pozitia, pornind spre nicaieri, iar fetita alerga dupa el, dornica sa-i cunoasca secretul. De ce el, dintre toti fluturii, nu o asculta? Iarba se unduia recunoscatoare sub talpile ei, izvoarele susurau, copacii isi intindeau crengile spre ea, ca sa poata culege fructe, doar fluturele obraznic facea ce dorea. Zbura ca un bezmetic, etalandu-si frumoasele culori, sclipind pe bolta din care-si imprumutase nuantele.

Layra ajunse la poarta facuta din apa, care arata ca o oglinda pusa in picioare, prin care se iesea de partea cealalta. Fluturele trecu razant prin ea, disparand, iar fetita ramase descumpanita.

Si acum, ce? Stia ca nu ar fi trebuit sa se afle aici, dar era arsa de curiozitate. Alergase, aproape fara sa atinga pamantul, pana la marginea Castiliei. Sa renunte acum, cand se afla atat de aproape de descoperirea secretului? Intinse mana spre oglinda apei, simti racoreala, apoi, vazand ca nu pateste nimic, trecu prin ea, cu ochii inchisi. Simti un val de racoreala, apoi iesi pe partea cealalta, nevatamata.

Legile se schimbasera. Intelese asta de indata ce simti pietrisul sub talpi. Iarba grasa, manoasa, ce o alinta, disparuse brusc. Pietrele ii loveau nemilos incaltamintea, solul era sterp, neudat de mult timp.

Fluturele nu mai era de gasit. Poate fusese o iluzie, o pacaleala? Layra se regasi in fata unei fantani vechi, secate, de forma stranie, care era folosita in trecut pentru aflarea adevarului.

Vedea dealuri sterse in departare, copaci scorojiti, care plesneau de uscaciune, privea albia unui rau demult disparut si asta o intrista teribil.

- Cresti, sopti… facand un semn deasupra solului.

Dar pamantul nu o asculta.

- Cresti! porunci ea. Cresti, cresti, cresti!

Nu se intampla nimic. Batu cu piciorul in pamant, furioasa pe neputinta ei. Se afla la un zvarlitura de bat de Castilia, chiar langa poarta. De ce nu-si putea folosi puterile? Cine ii statea impotriva?

Lovitura cu piciorul nascu valuri dedesubt, se auzi un susur, pe care ea nu-l lua in seama, pentru ca incepuse sa exploreze noua gradina. In urma ei, timid, incepura sa apara primele fire de iarba.

*

Nu mai era mult de-acum. Calatorise de cand se luminase bolta din Adabad si acum ajunsese, in sfarsit, in Castilia. In vechea Castilia, cea care nu fusese pregatita pentru progenitura lui Lucifer, care pastra in ea tot sangele scurs, toate ruinele, toate loviturile de sabie si fiecare strigat de agonie: Castilia care nu mintea.

Se simtea straniu, o gheara ii cuprinsese capul pieptului, un soi de planset ascuns voia sa-i tasneasca din inima. Fiecare copac uscat, fiecare albie secata ii trezea amintiri. Se vedea inaintand in armura sa de atunci, batuta in arama regala, infruntandu-l inca o data pe Lucifer, calare pe bidiviul sau mort de sute de ani, cu harnasamentul zdranganind si strigand cuvinte de lupta. O alta infrangere umilitoare, in urma careia Lucifer castigase Castilia. Nu castigase mare lucru. Pamantul fusese ars in intregime, apele otravite, copacii n-au mai dat roade si cerul a devenit rosu.

Razboiul ii luase tot ce ravnise pana atunci, adica bogatia de lumina a Castiliei, dar nemernicul reusise cumva sa readuca la viata o parte din ea. Nu stia cum reusise, dar zvonurile care ii ajunsesera la urechi pe atunci au fost ingrozitoare. Se spunea ca Lucifer a sacrificat prizonieri de razboi, stropind pamantul cu sangele lor, se spunea ca sufletele celor rapusi intretineau acel loc, hranindu-l cu lumina lor. Castilia cea noua era o minciuna, un vis frumos nascocit dintr-o minte bolnava. Lucifer nu reusise sa revigoreze decat jumatate din gradina, destul pentru a locui in ea. Restul ramasese in paragina, prada vantului nemilos si anilor nesfarsiti scursi de atunci.

De aceea, cand auzi susurul izvorului, crezu mai intai ca i se pare. Calarise toata ziua si era, neindoielnic, obosit. Nu s-ar mira deloc daca mintea i-ar juca renghiuri. Petecul de iarba din fata lui nu avea ce cauta acolo. Sa fi gasit Lucifer o cale de a inverzi teritoriul ce-i mai ramasese? Nu avea mijloace, de asta era incredintat. Lucifer de abia se mai putea intretine pe sine si cele cateva capetenii ale sale, sufletele fusesera stoarse pana se stinsera si nu se prevedea niciun razboi prea curand. De aceea vicleanul facuse tot ce-i statuse in putinta ca sa puna mana pe Layra, sursa nesecata de Lumina, care avea puterea de a-i salva pe toti.

Cobori de pe bidiviul sau, apoi lega fraul de primul copac intalnit. Trebuia sa intre singur, neinarmat, dupa cum cerea legea. Scoase sabia, vrand sa o agate de acelasi copac, cand auzi un raset. Puse sabia inapoi si porni in directia acelui sunet, pandind. Susurul se inteti. Nu, nu i se parea. Raul Donja curgea domol, asa cum si-l amintea, de parca nu ar fi trecut atata timp de la batalie. Pamantul sterp era acoperit de-o patura verde. Ciuli urechile.

- Cresti, cresti! zicea cineva.

Ajunse in spatele fantanii, plina cu apa pana la varf, care oglindea un cer albastru, curat ca lacrima. Pamantul se schimba chiar sub picioarele lui, asa cum se mai intamplase doar la Nasterea Luminii, cand prafuitul Adabad renascuse din cenusa.

Oare se afla sub influenta unei mozmoanze? Se stia ca puteau incherbala tot felul de naluciri. Precaut, dar hotarat, iesi de dupa fantana. La inceput, n-a zarit mare lucru. O mogaldeata imbracata in alb, ce dansa pe campia proaspat readusa la viata.

Mogaldeata alerga incoace si incolo, cantand, inconjurata de fluturi mari, cu aripi albastre. Cea care avea putere peste Gradina isi ispravise treaba si acum se juca. La vederea pletelor ei aurii, ce pareau sarutate de soarele Pamantului, Vardas simti un fior fierbinte in inima, care il fulgera deodata, lasandu-l fara vlaga.

Se sprijini de fantana, ametit, simtind o pacla peste ochi. Inchise pleoapele pentru cateva clipe, ascultand bataile surde ale inimii, ce pareau ca voiau sa-i sparga pieptul si se impotrivi vrajii cu toata fiinta lui. Orice ar face, nu trebuia s-o priveasca in ochi. Ar fi pierdut daca ar face asta.

Mozmoanza se apropia; ii auzea pasii grabiti, ii auzea rasuflarea. Se afla pe teritoriul ei, supus regulilor ei, si trebuia sa fie respectuos. Oare nenorocitul de Lucifer ii intinsese o capcana? Scoase medalionul sacru de la gat si-l duse la buze, murmurand o rugaciune.

- Cine esti?

Glasul avea o dulceata deosebita, care nu se potrivea cu senzatiile pe care le incerca. Mozmoanza nu parea deloc amenintatoare, ci foarte curioasa. Nu avea niciun rost sa o minta.

- Sunt Vardas Kalibat El Jaffa, regele apostat al Adabadului, primul dintre Nemuritori, fostul conducator al deuronomilor, pastratorul de demult al Flacarii Sacre din Adabad si protector al Luminii!

- Cate titluri… Un nume mai scurt nu ai? insinua vocea.

- Iertare, se dezvinovati el. Imi poti spune Vardas.

- De ce nu deschizi ochii? Te supara lumina?

- Ai vrea sa-i deschid?

- Nu trebuie sa te temi. Uneori, se intampla sa stralucesc.

Rugandu-se in continuare, Vardas deschise ochii. La inceput vazu doar un contur cetos, o aura care o inconjura ca o flacara, iar parul auriu se pierdea in aceasta aura de culoarea soarelui si se amesteca cu albeata hainei, care era de zece ori mai curata decat zapada cernuta. Stranse din ochi, aura ei se stinse treptat, dar pielea si parul continuara sa straluceasca. Vazand ca nu pateste nimic, indrazni s-o priveasca in ochi si ramase impresionat de culoarea lor, dar si de batranetea si intelepciunea care se citea in ei.

- Esti o mozmoanza, nu-i asa? Ai luat forma unui copil, sperand sa ma inseli?

- Dar sunt copil! se stropsi ea.

Asa cum banuise, capricioasa. Probabil se confunda cu forma ei, asa cum se intampla deseori.

- Iertare. Nu am vrut sa spun ca nu-mi place forma ta. Arati… arati ca o fiica a soarelui.

- N-am mai auzit de-asa ceva.

- E o denumire din alta lume, o lamuri el.

- Si ce inseamna? intreba fetita, jucandu-se cu carliontii.

- Inseamna ceva frumos.

Ea zambi, parand multumita de raspuns. Poate va reusi sa ajunga teafar la Poarta.

- Tu ai facut toate acestea? intreba el, facand un gest larg cu mana, aratand imprejurimile.

- Da. Gradina plangea. Mi s-a facut mila.

- Este impresionant, o lauda el, sincer, dar simtind aceeasi frica in suflet.

- De obicei, nu fac asta in locuri pustii. Tata nu ma lasa sa trec de Poarta.

Vardas casca ochii.

- Ai un tata?!

- De ce te miri?

- N-am mai auzit de mozmoanze care sa aiba parinti. Ele sunt suflul naturii si se nasc din ploi.

- Vad ca-mi tot spui mozmoanza, dar eu nu sunt asa ceva.

Acum chiar nu mai intelegea nimic.

- Dar ce esti? o chestiona el, teribil de curios.

- Greu de spus, ofta ea. Tata spune ca sunt esenta de inger in trup uman, unchiul spune ca sunt om cu esenta de inger. Se cearta de multe ori pe tema asta.

Vardas rasufla usurat. Nu era stihie. Totusi, avea puteri mari. Cum era posibil?

- De unde ai mostenit darul vietii?

- Eu sunt darul, raspunse fetita.

- Tu esti darul? Ce vrea sa insemne asta?

- Eu sunt Lumina, adauga ea, simplu.

Vardas ramase fara grai. Inima i-o luase din nou in galop. Se sprijini iarasi de fantana.

- Tu esti… Layra?

- Imi stii numele?! casca ea ochii.

Deuronomul se apleca peste fantana, apoi se spala pe fata cu miscari repezi. Radea pe infundate, iar barba i se incretea. Trebuia s-o lase mai moale cu taria. Radea asa de tare ca ii zanganea sabia la sold.

- De ce razi?

Vardas redeveni serios. Se ridica, stand drept. Apa ii curgea pe barba incurcata, prafuita.

- Iertare, printesa. Rad de prostia mea.

- De unde stii cine sunt?

- Toata lumea stie cine esti. Eu, cu atat mai mult, dat fiind ca am asistat la nasterea ta.

- Tu esti omul fara nume, despre care Azazel spunea ca-mi este nas? Ce zi fericita!

- Intr-adevar, mormai el, privindu-i parul balai. Tata Atotputernic, da-mi putere, e leita Ea!

- Ce ai zis?

- Nimic. Nu ar trebui sa te intorci in palat?

- Oh, exclama ea, ducandu-si mana la gura. Trebuia sa-l astept pe Azazel si n-am facut-o. Vai de mine, daca afla tata ca am trecut de poarta…

- Uite cum facem. Azazel nu trebuie sa afle nimic. Nici tatal tau. Putem spune ca e vina mea.

- Vina ta?

- Intocmai. Cand o fi sa fie, lasa-ma pe mine sa vorbesc. Acum, daca-mi permiti, as vrea sa te conduc acasa. Acest loc nu este sigur pentru tine, chiar daca ai creat un mic paradis din... nimic.

- Oh, nici asta nu ar fi trebuit sa fac! Azazel o sa se supere foc daca o sa afle ce-am facut!

- Nu voi spune nimanui. Acesta va fi secretul nostru. Avem o intelegere?

- Da, dadu ea din cap. Ce bine c-ai aparut. Ce ma faceam daca nu apareai?

Cel mai probabil, erai scutita de adevaruri dureroase, imposibil de indurat, gandi Vardas, lasand-o sa treaca in fata lui si pazind-o din ochi, cu mana pe manerul sabiei, pe care uitase s-o mai scoata de la sold.