STRAINUL
26 ian. 2018
Ploua... Ploua cu galeata, de parca Cerul doreste sa aduca al doilea potop asupra muritorilor. Max alearga cu urechile pleostite, adulmecand aerul imbibat de apa, latrand scurt ori de cate ori se dezlantuie furtuna. Picioarele mi se incurca in vegetatia abundenta, cizmele mele galbene taie razant ferigile, aducand un strop de culoare in miezul acestei furtuni de vara. Este aproape sfarsitul lui august, ceea ce inseamna ca ploile devin din ce in ce mai zbuciumate.
Un fulger despica bolta in doua, facandu-ma sa simt un fior electric pe limba, concomitent cu o senzatie de arsura pe sira spinarii. Am tipat fara sa vreau, apoi l-am smucit de lesa pe Max, care fuge ca un bezmetic printre tufele de mure. Suntem prea aproape de frontul atmosferic, ceea ce inseamna ca suntem expusi voltilor divini. Nu am nici cea mai mica dorinta sa mor, de aceea ma grabesc cat mai repede spre casa mea, care se intrevede imediat dupa drumul de tara.
Sufland cu greu, m-am repezit spre usa de lemn, fortand intrarea, de parca mi-as invada propria locuinta. De indata ce am intrat pe coridor, m-am linistit. Prietenul meu blanos se scutura de apa fix in miezul bucatariei, dand vesel din coada, facandu-ma sa zambesc ingaduitor. Si cand ma gandesc ca azi dimineata prognoza meteo anunta o zi incandescenta... Zgribulita de frig, am aprins un chibrit, facand pentru prima oara focul in semineul vechi, nefolosit de luni de zile.
Max s-a asezat multumit pe blana de urs, facandu-si culcus, multumit de caldura care iradia incet spre spinarea lui. M-am dus sa-mi schimb hainele cu altele uscate, cu gandurile aiurea, privind siroaiele de apa cum spala ferestrele.
Putin mai tarziu, m-am asezat pe canapeaua rosie aflata langa semineu, cu o patura groasa pusa peste picioare, acompaniata de o ceasca de ceai. Literele parca imi joaca in fata ochilor. Lampa de veghe produce o lumina chioara, dar asta nu ma stanjeneste la citit. Fratele meu obisnuia sa-mi zica ca probabil am fost pisica intr-o viata anterioara, fiindca reusesc sa vad foarte clar, chiar in semiintuneric. Oftez, amintindu-mi de ziua in care si-a luat valiza, plecand sa se inscrie la Universitatea de Stiinte din Beedad.
Odata cu moartea parintilor mei si plecarea lui Daniel, casa parinteasca a ramas pustie, ascunsa printre copacii inalti, la un kilometru distanta de nucleul satului.
Nu am vecini care sa ma deranjeze, dar imi satisfac nevoia de companie umana in fiecare zi, fiindca lucrez ca vanzatoare la magazinul de antichitati al bunicului meu. Uneori, ma gandesc ca poate ar trebui sa il vand, sa plec departe, dar de cate ori primesc o oferta, simt o strangere de inima. Afacerea apartine familiei mele de peste o suta de ani, iar casa in care stau a fost ridicata cam in aceeasi perioada. Alteori, ma gandesc ca acestea sunt scuze, ca singura ma tin legata de amintiri prafuite, fiindca nu pot sa las trecutul la locul sau, inchis intr-un cufar.
Cantecul ploii imi ingreuneaza genele, facandu-ma sa visez la taramuri indepartate, acolo unde nu mai exista moarte, suspin sau pierdere... Mainile imi aluneca de pe carte, capul mi se lasa moale pe perna, cazand in intuneric adanc.
Nu stiu cat am atipit, fiind trezita mult prea brusc de niste bubuituri puternice in usa de la intrare. Am tresarit, simtindu-mi inima cum o ia in galop, cuprinsa de spaima, iar Max a ridicat urechile, maraind amenintator. M-am uitat spre pendula suspendata de perete: ora sapte si cincisprezece minute, ridicandu-ma in acelasi timp de pe canapea. Cainele ma urmeaza pe coridor, incepand sa latre strident.
- Cine este? strig eu tare, incercand sa imi fac curaj.
Situatia mea nu este deloc de invidiat. Locuiesc singura, sunt femeie, nu cunosc arte martiale, deci nu stiu ce as putea face daca locuinta mi-ar fi calcata de hoti.
Totusi, judecand dupa faptul ca bate in usa, as zice ca nu a sosit sa-mi fure bunurile. Poate ca este vreun vizitator ratacit prin furtuna, care nu mai gaseste calea spre sat. M-am uitat lung spre bata de lemn care stationeaza langa semineu, dar am incercat sa alung gandurile negre, deschizand scartaitor usa.
In clipa in care mi-am ridicat ochii, am simtit ca mi se taie rasuflarea.
Privirea lui intunecata m-a lovit direct in miezul sufletului. Dar lucrul care m-a infricosat peste masura, e dara de sange care i se prelinge nestingherit pe tampla. Oare a fost prins in vreo incaierare? Sesizandu-mi nedumerirea, tanarul isi drege vocea, dorind sa-mi arate ca detine numai intentii pasnice.
- Buna seara... Imi pare atat de rau sa va deranjez, dar am nevoie de ajutor... Ei bine, daca va vine sa credeti, am fost lovit de trasnet. Mai precis, fiind cam unicul punct aflat in miscare, fulgerul mi-a atins caroseria. Am pierdut controlul vehiculului si m-am izbit de un copac... Din fericire, am scapat cu viata.
Atunci mi-am amintit de fiorul electric de pe limba, de lumina fulgerului aflat deasupra padurii, care a spintecat bolta in jumatate. E posibil sa spuna adevarul.
- Sunteti ranit... ingaim eu, cu pupilele hipnotizate de sangele usor albastrui.
- O nimica toata, zice el ragusit, dand nepasator din mana.
- Turist?
- S-ar putea spune si asa, zambeste tanarul.
Accentul lui ma duce cu gandul la oamenii din nord. Calca pe cuvinte intr-un fel greoi, cu iz arhaic, amintindu-mi de dialecte demult iesite din uz.
Fara sa vreau, m-am trezit ca ii studiez vestimentatia. Un combinezon negru format din doua piese i se muleaza armonios pe trupul vanjos. Pantalonii, geaca, incaltamintea, ma duc cu gandul la un motociclist. E atat de inalt, incat capul lui aproape ca iese din cadru. Pletele drepte, lungi pana la urmar, sunt incarcate de apa. Pielea ii este putin palida, cel mai sigur, din cauza traumatismului suferit.
- Iertati-ma, va supun la interogatoriu, in vreme ce sangerati... Intrati!
Nu stiu de ce am devenit brusc atat de ospitaliera. Pana la urma, e un strain. Sa fie din cauza faptului ca arata bine? Max se opreste din latrat, dandu-i tarcoale, iar barbatul il freaca prieteneste dupa urechi. Am mare incredere in instinctele lui Max, fiindca cainii deosebesc cu usurinta oamenii mincinosi.
Am incuiat usa, ducandu-ma spre canapea, facandu-i semn omului sa se aseze, apoi m-am dus in camera de langa, cotrobaind dupa cutia cu medicamente. Dupa ce am luat niste dezinfectant, vata si plasturi, m-am reintors la victima ciudatului accident, care ma asteapta stingher, uitandu-se precaut in toate partile.
- O sa usture... zic eu responsabil, intrand in rolul de asistenta.
- Daca am supravietuit fulgerului, cred ca o sa rezist... surade el.
- Asa e, confirm eu, stapanindu-mi cu greu un zambet.
Privesc sangele, rana de la tampla, degetele mele grabite care il curata, simtindu-ma lovita de senzatia ca acest lucru s-a mai intamplat candva. Un deja-vu?
M-am retras ingandurata, desfacand un plasture, evitand ochii scormonitori ai vizitatorului.
- Multumesc, zice el recunoscator, prinzandu-ma usor de mana.
In acea clipa am simtit un fior trecandu-mi din cap pana in talpi, iar gura mi s-a uscat instantaneu. Dar fulgerul ce tocmai m-a strabatut nu se compara cu cel de afara, neplacut, inspaimantator... E mai degraba un fior al recunoasterii.
- Cu placere, murmur eu, uitandu-ma spre vata plina de sange.
Am adunat resturile operatiunii, le-am inchis intr-o punga de plastic, apoi le-am aruncat in cosul de rachita. M-am apropiat apoi de ceea ce numesc bucatarie, cautand ibricul. Tanarul se ridica de pe canapea, pasind pe urmele mele, facandu-ma sa ma simt inconfortabil, nelolocul meu, de parca as vrea sa o iau la fuga din fata unui pericol iminent.
- Cunoasteti cumva vreo pensiune unde pot sa-mi petrec noaptea? V-am deranjat destul, asa ca as vrea sa-mi vad cat mai repede de drumul meu.
- Imi pare rau, ati naufragiat intr-un biet sat de munte, zic eu glumet. Nu avem pensiuni, dar turistii sunt cazati de regula in casa invatatorului. Totusi, satul se afla la peste un kilometru distanta, iar dumneata ai masina avariata, esti ranit... Nu recomand sa plecati pe jos pe aceasta furtuna, poate se repeta istoria cu fulgerul.
- Sunteti prea draguta... zice el descumpanit. Pot sa aflu numele salvatoarei mele?
- Irina, zic eu rusinata, simtindu-mi obrajii cum se incalzesc brusc.
- Eu sunt Toder. Imi pare bine sa va cunosc, zice el ceremonios.
- Toder? Este un nume strain?
- Vin din nord, ma lamureste el. Acolo suntem pasionati de nume ciudate.
Deci aveam dreptate, dar nu ma pot opri sa nu observ ca ma tachineaza.
- Imi pare rau, nu e treaba mea... ma scuz rapid, stanjenita de curiozitatea mea.
- Nu face nimic. Eu sunt cel care a dat buzna in casa ta, dupa apusul soarelui... As zice ca ai dreptul sa ma intrebi orice, zambeste el, renuntand la izul protocolar.
- Orice? ridic eu spranceana, punand ibricul pe soba.
- Desigur. Dar te rog sa imi permiti sa iti raspund in felul meu.
- Adica?
- Adica in parabole.
- Deci daca te voi intreba cu ce te ocupi, ce imi vei spune?
- Iti voi raspunde ca repar lucruri si uneori... suflete.
Acum pupilele lui ma fixeaza din nou, la fel ca in pragul usii, de parca ar sti durerea mea. M-am fastacit, asa ca m-am aplecat spre raft, cautand ceva. Am gasit in cele din urma frunzele de tei, cu miros ametitor, pe care le-am cules in urma cu doua saptamani, ce stau strivite in ziarul impaturit.
Strainul isi apropie narile, inspirand cu nesat, extrem de curios.
- Ce fel de flori sunt acestea? exclama el cu sincera uimire.
- De pe ce planeta vii? rad eu, mirandu-ma de naivitatea lui. E tei!
- Mmmm, ai dreptate... Cred ca lovitura de la cap are efect intarziat...
Am ras amandoi, sprijiniti de perete, cu ochii pe geamul luminat de fulgere razlete. Ploaia continua sa se reverse cu furie, de parca a venit sfarsitul lumii.
***
E trecut de miezul noptii, dar nu reusesc sa adorm. Furtuna s-a mai potolit putin, fulgerele parca s-au pitit indaratul muntelui, lasand in urma intuneric etern. Singura sursa de lumina este jarul din semineu, care palpaie anemic, pe cale de a se stinge. Max e plecat in lumea viselor, miscand ritmic din picior, de parca s-ar lupta cu cineva. Fara sa vreau, gandurile mi se duc spre barbatul care doarme in odaia fratelui meu. Nu am schimbat prea multe vorbe, dar parca nici nu era necesar. Singuratatea m-a invatat sa nu deschid gura inutil, afara doar daca nu am ceva interesant de spus. Nu-mi amintesc cand am avut ultima oara o discutie cu un barbat atragator. Ceva diferit de vecinii mei burtosi, cheliosi, cat se poate de insurati, care vin deseori la pravalie sa cumpere nimicuri pentru neveste.
Toder, Toder... Nu pot scapa de senzatia ca lipseste o litera din acest nume. Apoi, revelatia ma pocneste direct in crestet. Aproape ca imi vine sa rad de lipsa mea de atentie. Numele sau este aproape identic cu cel al bunicului meu. Toader, cel mai mare mester din sat, care repara orice masinarie stricata. Microbul a crutat o generatie, fiindca tata nu a avut niciodata inclinatii tehnice, dar s-a transmis lui Daniel, care a mostenit magazia bunicului, odata cu minunatiile din ea.
M-am sucit si invartit, incercand sa-mi scot din cap silueta inalta, imbracata in negru, a strainului adus de fulger... Apoi am cazut in somn adanc, agitat, tulburata de acelasi vis, care ma facea sa ma scol la fiecare doua ceasuri. Dar ca un facut, nu reuseam sa-mi amintesc deloc elementele cosmarului meu.
***
Judecand dupa bolta senina, satenii ar spune ca Dumnezeu s-au milostivit de vietile noastre, lasandu-ne sa mai traim o zi pe Pamant. Din pacate pentru cei de la centrul meteorologic, eu sunt o fire realista. Cum au putut sa se insele in asemenea hal? Ar fi putut sa moara oameni din cauza incompetentei lor!
Am dat drumul la radio, ascultand stirile diminetii. Pe toate posturile se vorbeste despre acelasi lucru: furtuna cataclismica de azi noapte, care a fost una dintre cele mai puternice din ultimii 50 de ani. Padurea a fost sfasiata de fulger, copacii doborati, drumurile blocate. Satul Farfuria este acum izolat de restul lumii.
Am sorbit inca o gura de ceai, asteptand cu nerabdare ca strainul sa se destepte. Ca si cum mi-ar fi citit gandurile, acesta se iveste in pragul usii, timid, asteptand parca o invitatie. Mi-am amintit ca sunt gazda si i-am facut semn sa vina la masa.
- Ai dormit bine?
El se aseaza obosit, apoi isi fereste cu un gest brutal suvita neagra de pe ochi, privindu-ma incurcat. Poarta acelasi costum cu care sosise, de data asta, uscat.
- Ca sa fiu sincer, nu am inchis un ochi...
- Te-au tulburat si pe tine fulgerele?
De data asta, Toder ma priveste cat se poate de serios. Acum, ca il cercetez la lumina zilei, pot sa-i observ in voie trasaturile. Ieri, fiind inca prinsa de ciudatul eveniment, obisnuiam sa il aseaman cu un motociclist rebel, abia trecut de zilele adolescentei. Constat ca este cu mult mai in varsta decat pare, desi nu intrezaresc niciun rid. Ciudat lucru, parca ar fi un mos incatusat intr-un corp tanar. Sa fie de vina batranetea spiritului, asa cum tot predica fratele meu?
- Sunt obisnuit cu furtuna, zice el intr-un tarziu.
Pe cand cazuse pe ganduri, cuprins fiind de cine stie ce amintiri, i-am pus dinainte bucate de-ale noastre: branza, dulceata, tocana de legume la borcan, fructe si ceai. Toder a mancat cu o pofta nemaipomenita, minunandu-se de fiecare lucru in parte, de ziceai ca nu a gustat nicicand ceva asemanator.
- Voi pleca curand in sat. Mai ai nevoie de ceva?
El isi sterge neidemanatic mainile de stergar, privindu-ma lung.
- Da. Am nevoie de metal.
Fraza concisa, aproape scuipata, ma face sa ridic dintr-o spranceana.
- Ce fel de metal?
- Aluminiu, mult aluminiu. Si niste unelte.
- Dar nu spuneai ca masina ta a fost distrusa?
- Caroseria e oarecum turtita, dar o pot repara. Pana la urma, cu asta ma ocup.
- Pai de ce nu spui asa?! Fratele meu ar fi fost tare incantat sa te cunoasca!
- De ce spui asta?
- Fiindca de cand il stiu, este obsedat de reparatii. Repara orice. A mostenit apucaturile bunicului, care a dosit in magazie tot felul de materiale. Nu ma pricep prea bine, dar sunt destul de sigura ca vei gasi acolo tot ceea ce ai nevoie.
O lumina aparte invadeaza trasaturile lui Toder.
- Minunat. Cum as putea sa-ti multumesc pentru generozitatea ta?
Am chicotit, lasand pe masa cescuta cu ceai.
- Obisnuieste-te repede. Acesta e modul in care tratam strainii in Farfuria.
El zambeste larg, apoi se ridica de la masa, urmandu-ma docil in magazie.
Iarba din fata casei este imbibata de apa, iar drumul este plin de mocirla. Din loc in loc, se vad copaci doborati de furtuna, fiindca stau foarte aproape de padure.
- Cred ca tabliile de aluminiu se afla in capat, indic eu cu degetul, ghidandu-l pe Toder. Scule vei gasi in geanta neagra... Vezi ca mai sunt unele prinse de pereti.
El cerceteaza curios locul, admirand fiecare unealta in parte, pipaind materialele cu mare interes, de parca ar fi un explorator ajuns pentru prima oara intr-un loc fascinant. Captat de priveliste, aproape nici nu a simtit cand am iesit.
- Multumesc, Irina... striga el in urma mea.
Ii fac un semn de salut, apoi ma duc sa il leg pe Max, ca sa fiu sigura ca nu are chef de plimbari prin padure, pe acel teren accidentat. De indata ce am facut-o si pe asta, imi trag cizmele galbene, pun pelerina in spate si pornesc cu avant muncitoresc spre sat, scurtand cu fiecare pas distanta care ma separa de pravalia bunicului.
***
A trecut aproape o saptamana de cand il gazduiesc pe Toder, care s-a dovedit o companie cat se poate de placuta, chiar daca vorbeste putin.
Jumatate din zi este plecat, fiindca se duce in padure sa-si repare vehiculul. Am incercat in zadar sa il conving sa tractam masina, el doreste sa ramana exact unde este, fiindca nu doreste sa ma deranjeze... Acest lucru mi se pare absurd.
Se apropie amurgul, asa ca Toder insfaca geanta cu scule si porneste agale spre padurea de mesteceni. Il spionez cu ochi curiosi, pana se pierde printre copacii inalti. Fie ce o fi, nu mai pot sa stau cu mainile in san. Voi afla chiar acum ce ascunde, chiar daca risc sa fiu prinsa in flagrant.
Am abandonat prispa, pandind iarba strivita de urmele pasilor sai, asa cum fac de obicei haitasii in timpul unei vanatori. M-am pitit pe langa tufe, vazandu-l cum se duce hotarat spre Poiana Tapului. Din ceea ce se vede, masina lui nu se gaseste pe marginea drumului de tara, ci intr-un loc mai greu accesibil, pe unde se perinda de regula taietorii de lemne.
Mincinosul... Mintea imi este inundata degraba de o gramada de teorii conspirative. Daca este un ucigas care a cautat refugiu in Farfuria, vrand sa scape de lege? Cum am putut sa fiu atat de naiva, sa dau crezare vorbelor unui necunoscut, sa il adapostesc in casa mea?
Cuprinsa de fierbinteala, am ajuns in cele din urma in apropiere de punctul terminus. La inceput, nu am putut deslusi prea bine ce se intampla, fiindca distanta este destul de mare. Am mijit ochii, m-am cocosat ca sa-mi reduc inaltimea, apoi am imprumutat mersul piticului, continuand sa castig teren.
O parte a constiintei mele pufneste in ras. Privind din afara, sunt foarte caraghioasa, dar fata mea nu tradeaza decat intentii serioase. Imaginea devine mai clara: acum pot vedea combinezonul lui Toder, ce apare ca o pata neagra in peisajul verde. O secunda mai tarziu, peisajul care mi se reveleaza in fata ochilor ma paralizeaza complet. Am ramas in picioare, nemiscata, cu inima bubuind salbatic, simtind cum imi tasneste sudoarea pe frunte. Nu poate fi adevarat!
Am incercat sa tip, dar corzile vocale imi sunt intepenite de groaza. Tot ce pot face este sa urmaresc scena halucinanta. Toder se retrage la cativa pasi distanta de discul zburator, apoi activeaza un fel de telecomanda. Instantaneu, un camp de energie albastra, electrica, inconjoara farfuria zburatoare, convingandu-ma de faptul ca nu visez... E cat se poate de real! Am dat sa ma intorc, simtindu-mi genunchii slabiti de spaima, hipnotizata de lucirea argintie a obiectului ce stationeaza in poiana. Ca un facut, Toder intoarce capul, suprinzandu-ma pe cand ma cazneam sa fug, lucru care ma face sa-mi pierd mintile. Am uitat tot: discutiile noastre, felul lui protocolar de adresare, faptul ca imi este oaspete... In fata mea se afla inamicul!
De indata ce intelege intentia mea, extraterestrul abandoneaza tot si vine dupa mine. Groaza mea tocmai a atins apogeul. Cel mai probabil, voi sfarsi ucisa cu bestialitate, apoi ingropata in padure, ca nu cumva sa il dau de gol in fata autoritatilor Pamantului.
Gatul meu slobozeste un urlet animalic, picioarele mi se impleticesc in vegetatie, dar fug cu toata viteza de care sunt capabila. Sar peste crengi, brusturi, urzici, fara sa tin cont de nimic, incepand sa plang isteric, strigand dupa ajutor.
- Irina... Irina, stai!
Glasul lui mi se pare deodata sinistru. Ocolesc un bustean, voind sa nu-mi agat cizma, dar nu apuc sa vad groapa de mica adancime din fata mea. Piciorul mi se suceste dureros, facandu-ma sa ma prabusesc la pamant. Aud o rasuflare sacadata cum se apropie, latratul unui caine si vad un stol de pasari cum se rotesc ametite pe deasupra padurii. Am inceput sa gem, tinandu-ma de glezna. Dumnezeule! Toder e chiar in fata mea, cu chipul atins de ingrijorare.
- Esti ranita?!
- Stai departe! mugesc eu disperata.
El pare a lua avertismentul in serios, ramanand la distanta de aproximativ doi metri. Incearca sa imi transmita ceva, dar cuvintele trec pe langa mine. Sunt pe jumatate lesinata, asa ca imi spun rugaciunile, pentru ca stiu ca e ultima oara cand mai vad soarele.
- Lasa-ma sa te ajut... Esti in dureri mari!
- Nu ma atinge... Esti un nenorocit de extraterestru!
Nu stiu de unde am gasit curajul sa il insult in acest mod. Cred ca nu-mi mai pasa de consecinte. Pana la urma, ce-mi poate face in afara de a ma ucide?
Un fior ma traverseaza pe sira spinarii, amintindu-mi de revistele cu subiect ozenistic pe care le citea Daniel. Invadatorii nu urmaresc intotdeauna sa-si ucida victimele, pentru ca pamantenii sunt valorosi pentru ei. Cam atat de valorosi cat sunt si vacile pentru noi. Dupa ce va face experimente pe trupul meu, o sa ma arunce intr-un sant. Cutez sa il privesc direct in ochi, mirandu-ma de faptul ca si-au schimbat culoarea. Sunt aproape aurii, ca ai felinelor, atinsi de stralucire.
- Vrei sa te fac sa uiti? intreaba el direct.
Am clipit des, strambandu-ma din cauza gleznei, fiindca nu inteleg.
- Cum adica?
El se lasa pe vine in fata mea, apoi scoate din buzunarul salopetei un fel de ustensila care licareste in verde, ce imi aduce aminte de un creion foarte gros.
- Acest dispozitiv este conceput sa stearga memoria... Analizatorii mei indica ca ai suferit un atac de panica... Stiu ca aceasta situatie este insuportabila pentru psihicul tau. Daca te fac sa uiti, va fi ca si cand nimic nu s-a intamplat.
O intrebare ingrozitoare imi cutreiera mintea. Trebuie sa stiu.
- Nu este prima oara cand imi faci asta, nu-i asa?
Expresia fetei lui se schimba in una de surprindere totala. Nu se astepta.
- Esti plina de suprize... Ai inceput sa-ti amintesti?
- Sa-mi amintesc... ce? ingaim, cu rasuflarea agitata.
- Tu esti cea care ai dat peste mine in padure... Il cautai pe Max. Am incercat sa discut cu tine, dar erai cuprinsa de isterie. Ti-am sters memoria pentru ca am vrut sa te protejez.
- Vrei sa spui ca atunci cand ai sosit la usa, nu era prima oara cand ne vedeam?
- Nu, nu era prima oara...
- Si te-ai gandit sa ma urmaresti pana acasa, prefacandu-te a fi un turist accidentat?
- Chiar eram accidentat... zambeste el subtire.
- Ai spus ca vii din nord!
Vocea mea acuzatoare nu il intimideaza deloc.
- Ti-am spus adevarul. Am intrat in lumea ta printr-un portal aflat in nordul continentului.
- Care este numele tau?
- Numele meu nu are corespodent in lumea voastra, asa ca a trebuit sa improvizez... Pe cand ma aflam in pragul usii, ti-am scanat mintea, cautand o sursa de inspiratie si am gasit acest nume ciudat: Toder.
- Toader, zic eu raspicat. E numele bunicului meu.
- Imi pare rau... Nu am putut gasi altceva.
- E mai bine ca nu l-ai receptionat corect... Altfel as fi facut infarct.
- Nici acum nu esti prea departe. Inima ta este pe punctul sa cedeze. Transpiri abundent... Esti asemeni unui animalut prins in capcana. Stiu ce gandesti.
- Poate ca poti scana mintile, dar nu poti sa-mi ghicesti fiecare gand...
El incepe sa rada manzeste, starnindu-mi si mai tare frica.
- Te gandesti cum sa ajungi la bucata aceea de lemn, ca sa ma lovesti in cap. Ma insel?
Am inghitit in sec.
- Irina... Nu sunt un criminal... Pana in clipa de fata, unica mea crima este faptul ca nu sunt de prin partea locului. Ma judeci cam aspru, nu crezi?
- Ciudat mod de a anunta ca nu esti pamantean! De unde vii?
- Aceasta e o poveste pentru altadata, ranjeste el.
Apoi se apropie de mine, stiind ca gandurile mele razbunatoare au fost inlocuite de altele. Imi trage cizma din picior, pipaind cu mana in jurul gleznei, lucru care ma face sa icnesc.
- Pot rezolva imediat, daca ma lasi...
- Sa nu te prind ca mai folosesti una din draciile tale pe pielea mea!
- Bine... Atunci voi folosi metoda terestra, dar nu-ti va placea deloc.
Pe cand ma pregateam sa intreb la ce se refera, degetele lui puternice mi-au sucit glezna intr-o fractiune de secunda, facandu-ma sa urlu ascutit.
- Trebuia sa ma avertizezi!
Imi simt obrajii inundati de lacrimi, atat de durere, cat si de neputinta.
- Gata, gata... O sa fii bine... Ma lasi?
Spre mirarea mea, durerea se reduce considerabil, asa ca incerc sa ma ridic. El prevede ceea ce urmeaza, asa ca ma prinde de mijloc inainte sa ma impiedic.
- Agata-te de gatul meu, mormaie el.
Execut comanda, fara sa gandesc prea mult, iar Toder isi petrece bratele sub genunchii mei, ridicandu-ma in aer, lipindu-ma de pieptul lui. L-am strans de gat cam tare, dar el nu protesteaza, fiind atent la drum.
Nu am rostit niciun alt cuvant, preocupata sa ii ascult rasuflarea. Mintea mea sta sa implodeze, desi incerc sa gandesc rational. Da, este un extratestru. Dar mai exista si varianta in care mi-am pierdut mintile din cauza mortii parintilor mei. Poate ca mi-am petrecut ultimii trei ani intr-un sanatoriu, iar treaba cu invadatorul din stele este o deviatie convenabila pentru psihicul meu suferind.
Campia este strabatuta din loc in loc de puncte negre. Am inaltat mirata capul, privind peste umarul lui Toder, incercand sa-i atrag atentia.
- Dumnezeule... Acestea sunt ciori?
Fara sa vreau, ma duc cu gandul la una dintre plagile biblice. Ciori, zeci de ciori moarte, imprastiate pe tot drumul, prin iarba, pe prispa casei mele.
- E vina mea, zice el cu glas scazut. Campul de energie pe care l-ai vazut obisnuieste sa interfereze cu pasarile... Trebuia sa vad daca mai functioneaza.
Urca scarile, fara sa dea vreun semn de oboseala, iar eu imping usa cu piciorul. Max latra scurt, stand ca un majordom langa cotetul sau, privind mirat spre ciorile sacrificate. Teama isi face iarasi loc in cotloanele sufletului meu.
Toder ma aseaza usor pe canapea, apoi ma ajuta sa ma descalt.
- Am uitat cealalta cizma in padure...
- O sa ti-o aduc maine. Acum trebuie sa te odihnesti.
Tonul patern incearca sa ma linisteasca, dar privelistea de afara ma inspaimanta.
- O sa le lasi asa?
Ochii mei se ridica cu speranta spre el. Doar gandul ca as putea calca pe una din ciorile moarte imi face stomacul sa se revolte.
- Ai saci?
- In magazie, in dulapul de lemn... Te rog, nu vreau sa le mai vad.
El inclina din cap a aprobare, apoi paraseste casa fugitiv, lasand usa intredeschisa. Peste ceva timp il vad apucandu-se de munca, fara sa dea semne de scarba, culegand pasarile din fata casei mele, de parca ar culege porumb. Mi-am lasat capul moale pe perna, urmarindu-i silueta prin fereastra. Pare atat de uman! Chiar daca are o alura ciudata si umbla imbracat in negru, nu este mai ciudat decat alti locuitori ai Pamantului. Oare nu este posibil sa delirez?
Am aruncat un ochi spre piciorul umflat; durerea este sacaitoare. Cel mai tare ma enerveaza faptul ca nu pot sa merg in padure, ca sa am ocazia sa inspectez nava spatiala. Cati dintre muritori au sansa nesperata de a se trezi cu un vizitator din alta lume?
Desi... judecand dupa spaima care ma incearca, acest lucru nu este indicat persoanelor slabe de inger. Momentele de calm alterneaza ametitor cu momente de panica totala, in care imi vine sa fug in patru labe pana in sat. Sa convoc toti barbatii, ca sa organizam o vanatoare de extraterestri.
Pe cand nutream aceste ganduri ametitoare, emotiile m-au coplesit si am atipit. M-am trezit cand se intunecase, singura sursa de lumina fiind lampa desenata cu model de girafa, pe care mi-o cumparase mama pe cand eram mica.
Se aud pocnete familiare, semn ca cineva a starnit o valvataie in semineu. Observ silueta neagra a ciudatului musafir, care sta ghemuit, punand din cand in cand, cate un lemn pe foc.
- Toder?
El se intoarce lent, lovindu-ma ca un traznet cu acea pereche de ochii aurii, care stralucesc mai tare ca oricand. Am tipat scurt, apoi mi-am dus mana la gura.
- Iarta-ma... Nu mi-am dat seama ca te vei speria. Te simti mai bine?
Se ridica in picioare, ferindu-si ochii, prefacandu-se ca se uita pe geam. Parul negru ii este prins intr-o coada si poarta un combinezon cenusiu.
- M-as simti mai bine daca ar fi mai multa lumina...
- O sa aduc lampa de pe coridor, zice el indatoritor.
Am expirat prelung, simtind nevoia sa fug din propria casa. Pana acum, Toder mi-a demonstrat ca are intentii pasnice, dar tot nu pot avea incredere in el. Odata ce se intoarce, am ramas tacuti. El se relaxeaza privind focul, eu citesc din cartea de ieri. Daca ne-ar putea vedea cineva, ar crede ca suntem doi soti plictisiti. Cel mai probabil, mutenia ne-ar fi insotit pana la crepetul zorilor, daca el nu s-ar fi asezat in cele din urma pe canapea, la picioarele mele.
- Te mai doare?
- Da, scancesc eu...
- Stiu ca ai spus sa nu folosesc dispozitive pe pielea ta, deci iti respect dorinta; mai exista o metoda prin care te pot vindeca... Imi permiti?
Mana lui calda imi dezveleste ciorapul, starnindu-mi fiori placuti, abia perceptibili... Apasa in niste puncte anume, stand cu ochii inchisi, de parca ar fi intrat in transa.
Peste o secunda, ochii lui dezvaluie o intensa irizatie aurie, apoi luminitele din ochi se sting, Toder redevenind uman. Odata cu disparitia acelei anomalii, durerea inceteaza, chiar daca piciorul este deocamdata umflat.
- Cum ai reusit?!
- Sa zicem ca este unul dintre darurile mele. Pentru voi, ceva extraordinar. Pentru noi, un lucru destul de banal.
- Vrei sa zici ca... Adica, in lumea ta... Puteti face cu totii asa ceva?
Ma balbai, pentru ca pe masura ce vorbesc, realizez ca ma aflu in fata unei fiinte puternice, care ma poate salva... dar in acelasi timp distruge.
- Putem face multe, multe lucruri... zice Toder ganditor.
- De unde vii?
- Chiar vrei sa stii?
- Chiar vreau sa stiu.
- Sunt locuitor al planetei Saturn.
Am amutit. Initial, am vrut sa rad, dar privirea lui e mult prea serioasa.
- Imposibil! Planeta Saturn e doar o aglomerare de gaze!
- Nu vin de pe planeta Saturn asa cum o cunoasteti voi, pamantenii...
- Adica?!
- Voi obisnuiti sa credeti ca universul fizic este unicul care exista. Totusi, din cele mai vechi timpuri, inclusiv in istoria voastra, sta scris faptul ca exista mai multe universuri. In consecinta, Saturn exista intr-o multitudine de dimensiuni... Eu vin dintr-o varianta a sa, necunoscuta de voi...
- Ai avut dreptate, nu ar fi trebuit sa intreb... Este prea mult pentru mine.
- Deschide-ti mintea, Irina... Stiu ca e greu de acceptat, dar nu sunteti unicele fiinte create de Dumnezeu...
- Vrei sa spui ca nu suntem singuri?
- Universurile sunt populate cu mii de civilizatii umanoide...
- Deci tu esti om?
- Ti se pare ca sunt asa de diferit de tine? Pana la urma, Pamantul este un creuzet de rase de toate culorile, dar nu gasesti acest lucru ca fiind straniu.
- Pentru ca suntem cu totii locuitorii aceleasi planete! Nu cred ca intelegi dilema mea!
- Te inteleg mai bine decat crezi... Ai nevoie de timp sa te obisnuiesti cu ideea, asta e tot.
- Toder... In urma cu cateva ore, eram un om normal, cu preocupari obisnuite... Acum, parca joc intr-un film science-fiction... Imi vine greu sa cred ceea ce imi spui, chiar daca am vazut cu ochii mei. Probabil sunt limitata. Nu sunt ca fratele meu... El avea mintea deschisa spre posibilitati.
- Nu-ti cer sa faci lucruri imposibile... Vreau numai sa ma asculti. Ma asculti?
Am dat scolaresc din cap, simtindu-ma gatuita de emotie.
- Nu-ti voi face niciodata rau... Ma crezi?
Ca sa-si intareasca spusele, Toder imi cuprinde protector mana, ca un fel de promisiune.
- Sper. Altfel, s-ar putea sa folosesc grebla pe spatele tau.
- Grebla?
- Este unealta pe care o folosesc sa adun frunzele.
- Nu pare a fi ceva potential periculos.
- ... Are zimti ascutiti, din metal... adaug eu siret.
- Am inteles. Nu-ti voi da motive sa o folosesti pe spatele meu.
Am ras brusc, voind inconstient sa spulber atmosfera incarcata dintre noi. El imi elibereaza mana, apoi se intoarce langa semineu, plecand in lumea lui. Incerc sa dorm, dar gandurile nu-mi dau pace deloc. De abia acum incep sa inteleg ca situatia lui este cu mult mai tragica decat a mea. Toder s-a prabusit intr-o lume straina. Tot ceea ce doreste e sa se intoarca acasa.
Traieste cu teama ca poate fi descoperit, reparand la nava zi-lumina, ca sa poata pleca. Situatia lui nu este deloc incantatoare... Cu toate acestea, isi pastreaza calmul, spre deosebire de mine... O fiinta umana paralizata de frica, care traieste numai in trecut.
*
M-am strecurat spre camera lui Daniel, incercand sa nu fac zgomot. Dusumeaua de lemn scartaie, lucru care ma poate da lesne de gol. Usa este intredeschisa...
Am pasit in varful picioarelor, apropiindu-ma de patul in care doarme strainul. Storurile sunt trase pe jumatate, lasand lumina timida a diminetii sa invadeze chipul lui Toder. Acesta respira lent, regulat, semn ca doarme profund. Ochii mi se duc spre dispozitivul care se afla pe noptiera. Seamana cu o potcoava din metal, presarata cu butoane, pe langa faptul are niste instructiuni scrise intr-un alfabet necunoscut. Mintea mea le aseamana oarecum cu hieroglifele.
Captivata de forma ei, mi-am dorit sa o cercetez... In secunda in care am atins unul dintre desene, am tresarit. S-a auzit un piuit, apoi camera s-a colorat in albastru... Este pentru prima data cand vad o holograma. Se aude un mormait, iar Toder casca ochii, privindu-ma amuzat.
- L-am atins din greseala... Nu am vrut sa-mi bag nasul in treburile tale.
Dar el stie ce gandesc, deci minciuna este destul de vizibila. Imi simt obrajii explodand in rosu.
- Curioasa?
- Am vrut doar sa-ti spun ca plec la magazin. Ma voi intoarce tarziu, fiindca azi fac inventarul.
- Bun... Altceva?
- Daca iti e foame, ti-am lasat pe masa cate ceva, zic eu indatoritor, simtindu-ma vinovata.
- Ce m-as face fara tine? zice el retoric.
Am inghitit in sec, incercand sa-mi amintesc ca este un intrus. Corpul lui suplu, muschii care tresar la fiecare miscare, nu ma ajuta deloc. Parul negru se potriveste de minune cu ochii castanii. Nasul acvilin dezvaluie faptul ca este o persoana hotarata. Buzele subtiri sunt arcuite intr-un semizambet, pe masura ce studiaza culorile care se perinda pe fata mea.
- Stai ferit... Nu as vrea sa dai nas in nas cu vreun vecin de al meu.
- Nu te teme, voi fi cuminte... ranjeste el.
I-am evitat privirile intense, intorcandu-ma cu spatele. Am parasit stanjenita odaia, cu gandul la holograma pe care o vazusem. Categoric vreau sa aflu mai multe. Nu... Vreau sa stiu totul!
DUSMANUL
Clinchetul clopoteilor m-a facut sa tresar. Mi-am ridicat privirea dintre cutii, privind la individul care a intrat pe usa, cautand antichitati. Daca ma intrebati pe mine, denumirea este putin cam pompoasa. Magazinul este plin de colectia de carti vechi a bunicului, alaturi de portelanuri, papusi si mecanisme construite din lemn si metal. Singurul meu avantaj este faptul ca turistii sunt atrasi de aceste ciudatenii, pe care le cumpara cu fervoare, incepand din ziua festivalului primaverii si pana la sfarsitul toamnei. Cata vreme exista turism, voi vinde.
Barbatul din fata mea poarta un costum stacojiu, care i se muleaza nepotrivit pe burta tuguiata. Mainile lui mici, butucanoase, imi repugna de fiecare data cand le vad. Vasile incearca sa-mi zambeasca fermecator, dar tot ceea ce reuseste e sa-mi ofere un rictus crispat, lucru ce ma face sa il aseman cu un castor. Ma stapanesc sa nu rad, amintindu-mi ca omul scund din fata mea este primarul.
- Buna dimineata, domnita...
- Buna dimineata. Eliza, vii tu sa-l ajuti pe domnul?
- Nu, nu, isi rasfira el degetele groase. Prefer sa fiu servit de dumneata.
Ranjeste iar, aratandu-mi sirul de dinti mici, de soarec, ce bat oarecum in galbui.
- Cu ce te pot ajuta?
- Caut ceva deosebit pentru ziua fiicei mele. Maine implineste sapte ani.
- La multi ani! adaug eu indatoritoare. Sapte ani... Crezi ca i-ar placea o papusa?
- Daca mai ai una din vechea colectie, as fi foarte recunoscator.
M-am dus in spate, cautand prin depozit una din celebrele papusi Dobbler. Papusi de portelan cu parul ca morcovul, ochii mari, negri, purtand imbracaminte din secolul trecut. Bunicul mi-a povestit ca le-am cumparat de la un marinar.
Scotocind prin depozit, am reusit sa gasesc inca o papusa ratacita, impachetata in folie de plastic, inchisa intr-o cutie de carton, cu rumegus. M-am intors triumfatoare, tinand-o cu mare grija, ca si cand ar fi o bijuterie de pret.
- Se pare ca esti insotit de noroc, zambesc eu politicos. Era chiar ultima.
- Lasa-ma sa-ti multumesc cum se cuvine, zice el languros, privindu-ma pe sub genele rare. Ce ar fi daca am merge impreuna la festivalul Farfuria?
Mi-am plecat ochii in jos, numarand banii, prefacandu-ma ca nu am auzit. Vasile este vaduv de multi ani, unica lui bucurie fiind micuta. Oamenii spun ca a capatat o obsesie pentru magazinul meu, fiindca imi face cate o oferta in fiecare anotimp, dar eu stiu adevarul. Obsesia lui Vasile e directionata strict spre persoana mea.
- Nu cred ca o sa particip la festival... murmur eu, cautand o scuza.
- Haide, domnisoara Irina... Esti tanara, trebuie sa te distrezi! Daca un mos ca mine, cu oasele chinuite de reumatism, vrea sa danseze... Si tu poti!
Aceasta e una dintre tacticile sale: joaca rolul batranului, desi nu cred ca are mai mult de 45 de ani. Il privesc cu luare-aminte, incercand sa-mi amintesc a cata invitatie este aceasta. Mda, se pare ca Vasile nu tine cont de sirul refuzurilor.
- Prefer sa-mi petrec timpul in casa, cu o carte buna alaturi.
- Cum vrei, zice el imbufnat, semanand cu un harciog suparat.
I-am impachetat elegant papusa, apoi i-am dat-o peste masa. El ma prinde de incheietura mainii, facandu-ma sa tresar. Cata insolenta!
- Stiu ca esti mult prea frumoasa pentru mine. Esti prea frumoasa pentru orice barbat din satul asta... Dar nu uita cine detine puterea in aceasta zona. Mai devreme sau mai tarziu, vei falimenta... Si atunci la cine vei alerga?
Mi-am smucit bratul, strigand dupa Eliza, care se misca mult prea incet.
- O zi buna! spun eu raspicat si rece, aratandu-i unde ii este locul.
Aud usa trantindu-se si rasuflu usurata. Am scapat si de data aceasta. Prin minte imi trece un gand hazliu... Daca ar sti Daniel de avansurile pe care mi le face primarul, cred ca i-ar reteza mainile, dupa care l-ar spanzura in fata semineului.
Dar acest lucru nu va fi necesar, fiindca il cunosc pe Vasile de o viata intreaga. Ma pot descurca... Lucrul pe care nu il pot controla este extraterestrul din casa mea.
*
Soarele seamana tot mai mult cu o tipsie rosie. Se rostogoleste incet dupa munti, parasind lumea pamantenilor. S-a starnit un vant usor, caldut, aducand miresme placute de verdeata, flori si mancare. Cifrele imi joaca inca prin fata ochilor. Nimic nu ma oboseste mai rau decat inventarul. Ore intregi in semiintuneric, mutand lazi, numarand cesti, cutii, papusi si toate nebuniile.
Ar fi trebuit sa iau bicicleta, dar ma pedepsesc singura la o plimbare lenta pe drumul pustiu. Cetatenii s-au retras pe langa case: unii isi mana animalele spre adaposturi, altii s-au adunat pe bancutele de lemn, sporovaind.
Satenii m-au petrecut o vreme cu privirea, apoi si-au vazut de treburile lor. I-am salutat rand pe rand, starnind priviri curioase din partea batranelor, care se intreaba probabil de ce imi place atat de mult mersul pe jos.
Satul ramane in urma ca un fel de tablou in care predomina rosul, caramiziul si verdele, unicul element dinamic fiind eu, care pasesc visatoare pe calea asternuta inaintea mea. Imi aduc aminte de zilele lungi de vara din copilarie, cand strabateam in fuga acest drum, ca sa ajung la prietenele mele din sat. Pe atunci eram destul de suparata ca stau asa departe de miezul evenimentelor, acum nu stiu cum sa-i multumesc bunicului ca a construit casa cat mai departe de asa numita civilizatie. A fost o vreme cand eram fericita, dar acele vremuri au apus.
Incet, incet, m-am indepartat de vechile mele prietene, care fie s-au maritat in sat, fie au plecat in orasul vecin, pentru munca sau studii. Dupa ce a murit si bunicul, am ramas complet singura, dar acest lucru nu ma face sa sufar. In orice caz, nu prea mult. Il am pe Max, cartile mele, excursiile in padure, magazinul si amintirile. Unii ar zice ca m-am izolat cu totul de lumea exterioara, dar mie imi place solitudinea mea. Acum nu mai am parte nici de liniste, fiindca odata cu sosirea strainului, lumea mea s-a intors cu susul in jos. Pe masura ce merg spre casa, incerc sa ma conving de faptul ca totul ceea ce se intampla e o plasmuire.
Adancita in ganduri, nici n-am observat ca sunt urmarita de umbrele a doi barbati, ce se ghicesc destul de vag in racoarea serii. Nu ma intorc, fiindca sunt obisnuita cu turistii care au obiceiul sa strabata pe jos distanta de sapte kilometri dintre Farfuria si orasul vecin. Rasetele lor se aud tot mai clar. Pasii lor sunt apasati.
- Domnisoara... Nu va suparati... Aveti idee cat este ceasul?
Vocea sonora din spatele meu imi starneste o senzatie neplacuta in stomac. Instantaneu, ma simt in pericol, lucru care imi fac gandurile sa o ia razna.
Ma intorc lent, incercand sa-mi regasesc calmul, privind spre tinerii cu infatisari arogante: unul blond si celalalt brunet. Sunt imbracati in haine cu imprimeu militar, incalcati cu bocanci si poarta rucsacuri. Probabil vor sa urce pe munte.
Detaliul care imi atrage atentia este prezenta ceasului pe incheietura blondului.
- E putin trecut de ora opt... Cred ca stiati asta deja, nu-i asa?
La auzul vorbelor mele, cei doi incep sa rada, facandu-ma sa-mi musc buzele.
- M-ai prins... zice blondul, fluturand din incheietura. Cautam un pretext ca sa intru in conversatie cu tine. Pot sa-ti aflu numele, stimata domnisoara?
- Nu, nu poti! zic eu taios, continuand sa merg.
Celalalt fluiera prelung, oarecum a uimire, oarecum batjocoritor.
- Credeam ca oamenii din Farfuria sunt primitori... Cel putin, asa ni s-a spus...
- Intr-adevar, intareste primul. Domnisoara ar putea constitui o exceptie. Poate este obosita de la drumul lung... Poate ca este obraznica.
Urechile imi ard din cauza furiei, imi simt gatul uscat, iar inima bate de aproape imi sparge pieptul. Grabesc pasul, neluand in seama vociferarile lor.
- Unde te grabesti asa? Nu mi-ai spus numele tau...
Blondul imi taie calea, vrand sa-mi arate cine detine puterea. Brunetul se pozitioneaza in spatele meu, asa ca sunt prinsa in capcana. In spatele meu... drum pustiu. In fata mea, se intrezareste bungetul de padure. Sunt aproape de casa, dar nu suficient de aproape ca sa scap de atacatorii mei. Acestia ranjesc, coclind cine stie ce planuri mizerabile in mintile lor coclite, cu ochii pe bluza mea mulata.
- Irina...
- Eh, asa mai vii de acasa! Vezi ca se poate?!
- Eu sunt Ovidiu, el este prietenul meu, Radu... zice blondul cu par scurt.
Eu dau din cap, chiar daca imi displace profund sa fac cunostinta cu ei.
- Ce faci singura in pustietatea asta? Cineva te-ar putea ataca... zice Ovidiu.
- Nu ca ar fi treaba ta, dar ma intorceam acasa.
- Pe jos? articuleaza blondul.
- La fel ca si voi, din ceea ce se vede...
- Domnisoara Irina, mereu cu vorbele la ea... Deci stai in apropiere?
Cel numit Ovidiu face inca un pas spre mine, eu fac inca un pas inapoi.
- Poate ne cazezi la noapte si pe noi? E destul de mers pana in oras.
- Nu sunt pensiune... mormai eu, cu ochii spre drum.
- Nu e frumos, Irina... Chiar nu e frumos sa ne tratezi asa...
Blondul ma apuca de mijloc, tinandu-ma strans lipita de el. Eu incep sa tip.
- Ia-ti mainile de pe mine sau vei regreta!
Incep sa il palmuiesc, pe cand el se chinuie sa ma sarute cu forta.
Un scrasnet de pietre anunta sosirea unui alt personaj. Atacatorii raman nemiscati, eu pe jumatate lesinata de frica, simtind ca voi incepe sa plang.
- Da-i drumul!
- Ce naiba esti?!
Glasul lui Ovidiu este indignat, dar totodata speriat. Inainte sa-mi dau seama ce se intampla, il vad ridicat de la sol de o forta nevazuta, apoi izbit de drum.
Blondul ma elibereaza, incercand sa fuga, dar forta mai sus pomenita il paralizeaza pe loc. Ramane cu ochii larg deschisi, incapabil sa vorbeasca.
Salvatorul meu poarta haine negre, asortate cu un zambet infricosator.
- Spune-mi cum vrei sa mori... Te-as putea strangula... Mai este si varianta in care iti strivesc organele interne, pana incepi sa scuipi sange... Tu alegi!
- Te rog... horcaie acesta, tinandu-se cu mainile de gat.
Forta care actioneaza asupra lui a scazut considerabil, fiindca atentia lui Toder se indreapta asupra mea. Am ramas cu gura cascata, privind scena ca intr-un vis.
- Esti ranita?
Am dat din cap in semn de nu, apoi m-am agatat de bratul sau.
- Nu trebuie sa faci asta, Toder... Sunt niste oameni fara minte.
- Mintea lor functioneaza foarte bine, zice el taraganat. Planuiau un lucru abject... Aproape imi vine sa vomit cand imi amintesc ce gandeau.
- Te rog... Nu vreau sa moara nimeni din vina mea!
- Esti prea ingaduitoare cu rasa ta, zice el dezarmat.
M-am uitat spre Ovidiu, care se aduna incet de pe jos, incercand sa fuga. Ochii lui Toder se aprind ca doua faclii aurii, lucru ce ii activeaza puterile ciudate pe care le detine. Acum atacatorii mei sunt ambii paralizati si ingroziti.
- Ce vrei sa fac cu aceste scursuri?
- Fa-i sa uite... Asa e cel mai bine.
Toder ma priveste adanc in ochi, incercand sa vada daca vorbesc serios.
- Ii voi face sa uite, daca asa doresti... Dar am un cod pe care il respect, indiferent in ce dimensiune m-as afla... Ei trebuie sa plateasca, Irina...
Extraterestrul misca rotativ din degete, exercitandu-si controlul mental asupra celor doi. Acestia sunt lasati usor la pamant, apoi asmutiti unul asupra altuia. Imi duc ingrozita mana la gura, insa Toder ramane neinduplecat. Fara sa-mi doresc aceasta, devin martora unei scene terifiante... Ovidiu si Radu se percep ca dusmani... Se lovesc cu sete, de parca ar dori sa se sfasie unul pe altul, izbindu-se cu pumnii in figura, rupandu-si oasele, rostogolindu-se in praf ca niste bestii.
Cand a decis ca este de ajuns, extraterestrul intrerupe contactul, lasandu-i pe cei doi sa rasufle, culcati in tarana. Apoi scoate din buzunarul salopetei creionul magic, cel care poate sterge tot filmul urat de mai devreme.
Toder apasa un buton, o raza alba de lumina ii traverseaza pe cei doi, tinandu-i intr-o stare de transa, in vreme ce papusarul rescrie intamplarea, inventand un motiv pentru conflictul dintre cei doi prieteni. De acum si pentru totdeauna, Ovidiu si Radu vor crede ca s-au umplut de sange din cauza unei fete.
Dupa ce isi aduna oasele, turistii pleaca mai departe pe drumul lor, fara sa ne arunce macar o privire. Probabil Toder a alterat realitatea in asa mod, incat am devenit invizibili pentru ei. Pentru a treia oara pe ziua de azi, ma simt infricosata. Prima senzatie de teama am simtit-o cand am avut mica rafuiala cu primarul. A doua, cand am fost capturata de Radu... Niciuna din senzatiile de mai sus nu se apropie insa de frica pe care mi-o inspira extraterestrul. Acum, ca am vazut ce poate, nu ma pot stapani sa nu ma intreb ce mi-ar face daca l-as supara.
- Ti-am promis ca nu-ti voi face niciodata rau... De unde atata neincredere?
- Stai departe de mintea mea!
Am inceput sa merg imbufnata, cu Toder pe urmele mele, care e mai confuz ca oricand. Probavil se astepta la niste multumiri. Daca era pamantean, m-as fi comportat diferit, dar ceea ce a facut el aici a fost demonstratie de forta.
- Daca te deranjeaza asa de mult, ma pot deconecta...
- Gandurile mele sunt private! Intelegi? Pe Pamant, nu procedam asa...
- Daca nu eram conectat la tine, nu te-as fi salvat in timp util.
- Asteapta... Ai stiut ca sunt in pericol? casc eu ochii.
- Iti pot auzi gandurile de la kilometri distanta. Irina, erai foarte speriata...Neputincioasa... Poate ti se pare ca am exagerat, insa n-am stiut ce altceva sa fac in acel moment. Voiau sa-ti faca rau, asa ca au primit ce au meritat.
- Pe planeta ta... Va cititi gandurile unul altuia?
- Nu avem secrete pe Seforra. Daca cineva se gandeste sa-si ascunda gandurile, inseamna ca fie e bolnav, fie planuieste ceva rau... Nu suntem ca noi.
- Corect... Sunteti superiori. Onesti, nu minciosi. Pacifisti, nu criminali. Practic, un model demn de urmat pentru tot universul asta de doi lei...
Sarcasmul meu nu trece neobservat. Toder ramane tacut, cugetand la ceva.
- Cred ca am inteles de ce esti atat de indignata.
Am ridicat dintr-o spranceana.
- Am afirmat in repetate randuri ca vin de pe o planeta evoluata, in care moralitatea inalta este valoarea care sta la fundatia societatii saturniene. Cu toate acestea, putin mai devreme eram dispus sa ucid doi oameni. Nu am simtit nici macar vreun regret... Irina, imi pare rau... Daca nu erai acolo, as fi savarsit o fapta monstruoasa... Eu nu sunt asa! Niciodata nu mi-am iesit din fire in acest mod... Intelegi? E ca si cum as fi fost purtat de un sentiment coplesitor...
- In termeni pamantesti, se numeste furie oarba. Nu te invinovati prea tare. Pamantenilor li se intampla tot timpul... De ce crezi ca avem inchisori?
El zambeste, oarecum usurat de cuvintele mele, strivit in acelasi timp de mustrarea constiintei. Am decis sa dau uitarii acest episod si am intrat in casa.
*
Max se harjoneste cu pasarile, facandu-ma sa rad zgomotos. Imi balangan picioarele, facand balansoarul sa se miste, apoi ma las pe spate. Prispa obisnuia sa fie locul preferat al bunicului, care venea aici seara de seara, la pipa.
Mama il certa, fiindca fuma mult prea mult; eu eram fascinata de modul in care isi aprindea luleaua. Dupa aparitia rotocoalelor de fum, urmau inevitabil povestile din razboi. Daniel se juca in iarba cu masinutele facute de mana lui Toader, cel mai mare mester din sat, in vreme ce tata uda gradina de legume. Eram fericiti.
Am oftat, uitandu-ma in zarea albastra, intrebandu-ma cand s-a destramat universul meu. Nu pot parasi aceasta casa, unde stau inchise toate amintirile frumoase. Daniel e diferit de mine... El n-am mai putut suporta sa ramana aici.
- Ce zi frumoasa... zice Toder visator.
Dupa ce lasa geanta cu scule langa prispa, se duce sa se spele pe maini.
- Intr-adevar... Nu se simte deloc ca suntem la inceput de toamna.
- Stii la ce ma gandeam? zice el, in vreme ce il ciufuleste pe Max.
- Nu, fiindca nu pot sa-ti citesc mintea...
El rade scurt, apoi se intoarce surazator spre mine.
- Inainte ca frunzele copacilor sa se coloreze in galben, trebuie sa mergem in padure sa-ti arat nava. Nu e inca reparata, deci este instabila... Ma gandeam sa stam la o distanta sigura, admirand stelele. Te-as putea invata constelatiile.
Am clipit des, procesand informatia, dupa care am zambit vag.
- Avem nevoie de corturi, mancare, lanterne... Sa stii ca nu am telescop.
- Nici nu este necesar. Am exact ce ne trebuie, zambeste el.
Max latra scurt, in semn de confirmare. Deci, este o intalnire. Intalnire?! De indata ce-mi dau seama de absurditatea gandului meu, ma chinui sa-l ascund.Toder nu pare sa fi perceput nimic, fiindca expresia fetei sale a ramas neschimbata.
*
Rogojina de rachita pastreaza inca caldura amiezii. Stau culcata pe spate, la o mana distanta de Toder, privind cu luare-aminte spre cer. El scoate din rucsac minunatia de potcoava futurista, apoi o activeaza apasand pe una din hieroglife.
- La ce foloseste?
- Scalatorul indeplineste o suma de functii: harta stelara, telescop, scanator. Priveste... Hai sa il indreptam spre constelatia Orion. Alege o stea.
- O vreau pe cea rosie, indic eu cu degetul, ca un copil.
- Betelgeuse. Buna alegere, mormaie Toder.
De indata ce indreapta potcoava spre cer, selectand steaua cu o raza laser, se deschide o holograma albastra, care prezinta informatii detaliate despre steaua respectiva. Super giganta rosie, aflata aproape de sfarsitul vietii sale... Alfabetul este necunoscut, asa ca Toder imi desluseste toate explicatiile. Nici nu mi-am dat seama cand a trecut timpul... Am selectat alte si alte stele, afland lucruri pe carea astronomii nostri nu le cunosc deloc.
- Imi poti arata de unde vii tu?
El deseneaza in aer niste forme, alterand holograma cu degetele, schimbandu-i configuratia: culoarea, forma, intensitatea luminii. Holograma se prezinta acum ca un cer intunecat, pe care se vad pictate niste vartejuri de diferite culori. Cifre, indicatori, valori, plutesc suspendat alaturi de acest sfere- vartej, ce par intr-o continua miscare, framantare.
- Acestea sunt gauri de vierme. Portile care fac tranzitia intre lumea voastra si Seforra...
- Imi amintesc cate ceva... Am o carte veche de astronomie in pod.
- Vezi viermele alb, din colt? Pe aici am intrat.
- Toder, ce se intampla daca poarta ta se defecteaza?
- Acest lucru este imposibil, zice el hotarat.
- Fa-mi pe plac... Sa presupunem ca poarta se inchide.
- E destul de simplu... As ramane blocat in lumea ta.
Capetele noastre se intorc la unison, ochii nostri se lovesc ca niste meteori.
- Ar fi un lucru chiar atat de rau?
Nu stiu de ce am zis aceste cuvinte. Mai bine imi muscam limba.
- Nu cred... zambeste el. Pe Seforra nu ma bucur de aceeasi libertate ca pe Pamant.
- Ce vrei sa spui?
El inchide holograma, pune potcoava in rucsac, apoi se intinde la loc, cu mana sub cap.
- Vezi tu, Irina... Acolo ma asteapta multe responsabilitati. Un camin, un oras de condus...
- Stai putin... Parca spuneai ca esti constructor de nave.
- Asa este, sunt inginer. Nava care m-a adus aici este proiectata de mine. Din pacate, familia mea nu ma vrea in varianta inventator, pentru ca pozitia lor nu permite acest lucru. Ii inteleg, insa nu vreau sa accept sa-mi traiesc viata asa cum imi este desemnata de altii. Inca de acum trei generatii, a fost stabilit sa preiau conducerea capitalei, dar am refuzat. In loc de asta, am aranjat mici excursii pe Pamant, pentru recreere si studiu. Ma plimb printre voi de multi ani.
- Daca trebuie sa preiei conducerea orasului, inseamna ca esti un fel de primar?
Toder rade de comparatia mea naiva, facandu-ma sa ma fastacesc.
- Mai mult ca un fel de presedinte, mustaceste el.
- E grozav... Sa stii ca poti schimba soarta unor fiinte prin alegerile tale.
- Nu e atat de grozav pe cat s-ar crede... Oferta vine odata cu o propunere de casatorie.
- Casatorii aranjate pe Seffora? Nu era vorba ca sunteti o societate civilizata?
- Tocmai pentru ca suntem o societate civilizata, tinem foarte mult la reguli. Propasirea noastra, a tuturor, este mai importanta decat individualitatea unuia. Depindem unii de altii.
- Pai daca se intampla ca unul dintre voi sa se indragosteasca?
- Adica?
- Fulgere, senzatii extreme, dorinta... Stii tu... Cand doi oameni se indragostesc, nu pot trai unul fara altul... Se naste un fel de cerc vicios, din care iesi invingator sau nebun.
- Ma tem ca nu cunosc aceasta notiune.
Surprinsa de severitatea vorbelor lui, am ramas cam socata.
- Notiune?!
- Avem legaturi bazate pe respect, afectivitate, interese comune, care dureaza multe decenii. Sunt necesare pentru procreere si perpetuarea speciei.
- Obisnuiam sa cred ca Pamantul este un loc trist... Dar Seforra este un loc tragic.
- De ce ai afirma o asa absurditate? zice el mirat.
- Practic, voi nu traiti iubirea ca pamantenii. Nu stiti cum se simte sa fii indragostit, nebun de dorinta... Legaturi bazate pe interese comune, perpetuarea speciei... Sunteti roboti?
- Doar pentru ca nu simtim iubirea la fel ca voi, nu inseamna ca suntem lipsiti de sentimente.
- Nu am zis asta, Toder... Las-o balta... Hai sa vorbim despre altceva...
- Explica-mi... Vreau sa inteleg.
- Chiar daca suntem pamanteni, avem moduri diferite de a experimenta dragostea. Totusi, in linii mari, dragostea nu este ceva ce poate fi programat. Eu vad iubirea ca ceva care iti rastoarna universul, care te omoara, apoi te invie... Sursa vietii, transformarii si revelatiei.
- E frumos ceea ce imi descrii... Poetic, aproape... In acelasi timp, crud.
- Pe Pamant e asa: nu iubesti, nu suferi. Nu suferi, nu iubesti.
- Cu alte cuvinte, dragostea terestra vine insotita de durere. De ce trebuie sa fie asa?
- Nu stiu, Toder... Stiu doar ca acest lucru ne face unici.
- Esti o femeie inteleapta, Irina.
Am zambit, apoi am tacut. Mi-am mutat ochii spre bolta acoperita cu miliarde de stele.
Toder a inceput sa-mi vorbeasca molcolm despre lumea sa fascinanta, dar lipsita de nebunie. Mi-a descris bolta de smarald care tine loc de atmosfera, orasele de cristal, organizarea sociala, credintele lor, sarbatorile, legaturile dintre parinti si copii, dintre sot si sotie...
Cu ceva timp in urma, ma gandeam ca sunt cea mai ghinionista fiinta de pe planeta. Seforra pare a fi o lume speciala... In care nu exista moarte, boala, faradelege... Mai sunt si alte lucruri care nu exista, cum ar fi permisiunea de a te casatori cu fiinta pe care o iubesti cel mai mult.
De fapt, tocmai absenta acestor sentimente rascolitoare, pe care saturnienii nu le cunosc, ma face sa simt o adanca compasiune... Apoi ma gandesc ca sunt mai norocosi decat noi, fiindca nu trebuie sa treaca prin agonia de a pierde pe cel drag, de a fi smuls de langa barbatul sau femeia care a devenit universul tau... Ceea ce nu cunosc nu ii raneste, dar nici nu-i imbogateste.
Privind spre Toder, care gesticuleaza larg, explicand cu emfaza binefacerile pe care le experimenteaza acolo, constat ca el si poarta o masca, la fel ca mine. Cu toata multumirea de Acasa, nu se simte fericit... Daca era fericit, nu ar fi evadat pe o planeta ca Pamantul.
